Dar şi cei mai eroici dintre credincioşi au clipele lor de slăbiciune, de neputinţă. Dacă şi, soarele, cel preastrălucit, are pete negre, ce lucru extraordinar, ca şi omul să aibă neputinţe? Petru, umblând pe apă, a făcut experienţa puterii lui Hristos. Dar trebuia să experieze şi propria sa slăbiciune. Slăbiciunea sa s-a arătat în împuţinarea credinţei. Fiecare creştin trebuie neapărat să ştie cât de mare este puterea lui Hristos, dar trebuie să ştie şi cât este de neputincios omul. Aşadar, Petru: "Văzând vântul puternic, s-a înspăimântat; şi începând să se cufunde, a strigat zicând: Doamne mântuieşte-mă" (v. 30). Petru s-a înspăimântat. Pricina spaimei lui n-a fost că vântul a sporit în intensitate în clipa aceea, ci că credinţa lui s-a împuţinat. Cu cât el a stat cu ochii credinţei fixaţi în sus, spre Hristos, spre porunca şi spre puterea Domnului, Petru a mers nestânjenit pe deasupra valurilor mării. Dar când i-a trecut prin suflet ideea de primejdie, când ş-ia fixat atenţia spre vijelia puternică, atunci s-a înspăimântat. Pare un lucru de necrezut că Petru, care nu s-a temut de mare, deşi în ea se cufundă în mod sigur cel care ar vrea s-o treacă de-a dreptul mergând, s-a temut atunci de vânt, căruia i se pot împotrivi chiar şi copilaşii. Greşelile noastre morale produc de multe ori asemenea situaţii de necrezut. Din clipa în care credinţa cea deplină şi încrederea în Hristos scade, numai când teama înlocuieşte îndrăzneala, neliniştea şi tulburarea înlocuiesc pacea şi liniştea sufletească. Acest lucru nu se întâmplă numai pe mare, pe timp de furtună, ci şi pe uscat, pe timp frumos. De câte ori creştinul îşi pierde încrederea în Hristos, cu privire la existenţa sa, la viitorul sau la mântuirea sa, îndată urmează nelinişte, plângere şi necazuri negre. De multe ori urmează ceva şi mai rău: creştinul ajunge în primejdia de a se cufunda în adâncul deznădejdii. Şi iată dovada:
Petru "a început să se cufunde". Când credinţa lui a început să şovăiască, numai decât i-a şovăit şi trupul şi a început să se cufunde. Să ne gândim cumva că credinţa lui Petru era contraponderea greutăţii sale. Când credinţa s-a clătinat, a intrat în lucrare greutatea. Şi este un lucru vrednic de luare aminte că, pe Petru nu l-a ajutat atunci îndemânarea lui de înotător. Căci Petru, ca pescar, ştia desigur să înoate. Atunci, încă, împuţinarea credinţei a făcut fără folos şi această îndemânare a lui Petru. Experienţa ne învaţă fenomenul următor: creştinii, a căror credinţă se împuţinează, nu numai că se tem şi se tulbură, dar îşi pierd şi îndemânarea firească pe care au avut-o pentru un anumit fel de activitate. Medici vestiţi, când un membru al familiei lor este în primejdie, nu sunt în stare să-i dea nici cel mai neînsemnat ajutor medical, iar în momentul suprem, îşi pierd capul de tot. Credinţa cea statornică şi neîmpuţinată este, prin urmare, izvor de îndrăzneală, putere, pace, nădejde, înţelegere şi mulţumire.
Dar, deşi credinţa iniţială a lui Petru a şovăit, a slăbit, totuşi nu s-a stins. I-a mai rămas lui Petru atâta câtă trebuia ca să pună în mişcare acel mecanism minunat, care se numeşte rugăciunea. De aceea Petru îndreaptă spre Mântuitorul un strigăt fierbinte: "A strigat zicând: Doamne, mântuieşte-mă".
Iată leacul care s-a dovedit de necombătut, leacul drastic în împrejurări, în care puţina noastră credinţă ne ridică în faţa valurilor de frică şi deznădejde, ca să ne cufunde sufletul: rugăciunea. Iată scăparea: rugăciunea către Domnul Atotputernicul. Fără îndoială că toţi oamenii, care mai păstrează puţină credinţă, se roagă cu toţii, în zilele de neputinţă, de călătorie furtunoasă; în zilele cu alte rele, din pricina cărora viaţa lor personală şi viaţa celor din casa lor este primejduită. Ei se roagă şi zic: „Doamne, mântuieşte-ne”.
„Preasfânta Maică a Domnului, ajută-ne”, se roagă ei. Din nenorocire însă oamenii nu acordă importanţă primejdiilor sufleteşti, în care păcatul încearcă să piardă sufletele lor. Ei nu se gândesc că mai ales în aceste primejdii trebuie să scape la Hristos, cu aceeaşi insistenţă, cu care îl invocau în primejdiile lor trupeşti. Din nefericire, ne temem atât de puţin de primejdiile păcatului, încât ne lăsăm atraşi de el, cum se lasă atraşi copiii mici de cărbunii aprinşi, pe care îi iau în mână în joaca lor. Suntem atât de orbi, încât alunecăm cu cea mai mare lipsă de prevedere în grave primejdii morale. Aşadar, în astfel de primejdii trebuie neapărat să scăpăm la Hristos. În astfel de primejdii, Hristos intervine întotdeauna ca Mântuitor al celor care Îl cheamă pe El din fundurile prăpăstiilor. "Doamne, mântuieşte-ne că pierim".
După ce Domnul l-a lăsat pe Petru să-şi experieze neputinţa, "întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit" (v. 31). Cu toate că Petru greşise împuţinându-se cu credinţa, totuşi Domnul nu l-a părăsit. Îndată ce Petru l-a chemat, I-a întins dreapta Sa atotputernică şi l-a pescuit şi l-a ţinut deasupra mării. Domnul face mereu în continuare, aceleaşi lucruri. Aude glasurile rugăciunilor şi cererii lor, celor puţin credincioşi. Domnul în chip nevăzut Îşi întinde mâna Sa, îi prinde şi le aduce bună mântuire. Când oamenii sunt oi ale Sale, deşi un timp ei se primejduiesc prin puţina lor credinţă, totuşi "ei nu vor pieri în veac şi din mâna Mea nu le va răpi nimenea" (In. 10, 28).
Aşadar, Domnul a mântuit pe Petru. Dar totodată l-a şi mustrat: "Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?" Pentru ce te-ai temut? Se putea să te las Eu să pieri? Iubirea Domnului mântuieşte. Dar tot iubirea mustră şi îl pedepseşte pe cel pe care îl iubeşte. Căci lipsurile slujitorilor Domnului, nu numai că sunt neplăcute înaintea lui Dumnezeu, dar, dacă rămân nelecuite, pot să ducă la primejdii de moarte. Domnul Se pleacă la neputinţele noastre, nu le vrea. El caută să ne facă să le îndreptăm, ca să progresăm în desăvârşire, mergând către El. Căci desăvârşirea în Hristos este scopul vieţii noastre, este scopul pentru care Dumnezeu S-a făcut om şi Şi-a jertfit viaţa Lui cea de mult preţ. Pentru acest scop lucrează Tatăl, lucrează Fiul, lucrează şi Duhul Sfânt.
Şi acum venise vremea, ca Domnul să facă să înceteze vântul şi furtuna, deoarece trecuse timpul de încercare pentru ucenici: "Şi suindu-Se El în corabie, vântul a încetat" (v. 32). Adică Domnul ţinând de mână pe Petru, a ajuns în corabie. De îndată ce au intrat într-însa, vântul s-a liniştit şi îndată corabia şi corăbierii s-au aflat, prin minune, la malul Ghenizaretului, după cum spune mai departe Evanghelistul Ioan (6, 21). În mod firesc consecinţele unor astfel de minuni sau unor astfel de încercări formează sfârşitul povestirii evanghelice: "Iar cei din corabie, venind, I s-au închinat Lui, zicând: Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu este" (v. 33). Adică: cel dintâi rezultat al acestei minuni a fost întărirea credinţei ucenicilor în Hristos, care i-a făcut să se încredinţeze şi să mărturisească toţi că El este Fiul lui Dumnezeu. Ei ştiau lucrul acesta şi de mai înainte, dar atunci s-au încredinţat şi mai mult de acest adevăr. Căci credinţa robilor lui Dumnezeu iese mai întărită şi mai curăţită din astfel de încercări şi din tulburări, aduse de împuţinarea credinţei. Astfel întărită, prin încercări, credinţa vede mai limpede în persoana lui Hristos pe Fiul lui Dumnezeu.
Iată calitatea reală şi sublimă de Împărat, faţă de care demnitatea împărătească, pe care au vrut să I-o confere Domnului locuitorii din Capernaum, era doar o umbră. Ucenicii care, cu siguranţă, aprobaseră dorinţa poporului de a-L face pe Iisus împărat, a avut atunci, după minunea umblării pe mare, să se convingă că Domnul are o împărăţie mai înaltă, că este împăratul zidirii şi guvernează puterile firii. La ce-i mai trebuie coroana Iudeii, când El era împărat al zidirii întregi? La ce-i mai trebuia hlamida împărătească de purpură trecătoare, când El era învestit cu puterea absolută asupra întregii firi văzute şi nevăzute. Pe Acesta ucenicii au avut fericirea să-L însoţească şi să-L cunoască mai profund, prin încercarea prin care i-a lăsat să treacă.
Al doilea rezultat al îndoitei minuni a fost faptul că cei din corabie s-au închinat lui Iisus. Ei au simţit nevoia imediată şi prea firească de a I se închina lui Iisus cu adoraţie, ca unui Dumnezeu. Căci adevărata credinţă, rezultată din întipărirea vie a minunilor lui Dumnezeu, îndeamnă în chip firesc pe credincioşi să şi adore pe Dumnezeu. Dimpotrivă, este absolut imposibil să se închine lui Dumnezeu cu adoraţie sinceră şi adevărată omul care nu crede drept, fierbinte, din tot sufletul. Este cu neputinţă să numeşti cu sinceritate majestate pe-un om pe care, în sufletul tău, nu-l primeşti să-ţi fie rege. În felul acesta se poate explica răceala şi lipsa de interes a creştinilor contemporani pentru cultul lui Dumnezeu. Ei nu se duc la biserică, nu simt nevoia de a se ruga în biserică, împreună cu alţii, ei nu participă cu sinceritate şi cu căldura inimii la actele de cult, numai fiindcă nu cred, nu au o credinţă adevărată şi sinceră. Dacă îi spui unui astfel de creştin că nu are credinţă, el va tăgădui, fiindcă are naivitatea de a-şi închipui că este credincios. Dar faptele sale îl vădesc de minciună. Toate sentimentele, întipărite viu în sufletul nostru, noi trebuie, ca o cerinţă a firii noastre, să le manifestăm în afară. Căci sentimentul îşi află desăvârşirea lui firească prin manifestare. Vai de noi! Cum poate să existe într-un suflet o credinţă vie şi sinceră, fără ca omul acela să şi-o manifeste, prin adorarea lui Dumnezeu? Cum poţi să iubeşti şi să respecţi pe un om, care are o funcţie înaltă, putere şi bunătate multă, fără să simţi niciodată nevoia de a-l vedea, de a vorbi şi de a te întâlni cu el? Oameni de felul acelora îngăduie celorlalţi să se apropie, să le vorbească, să-i vadă. Aşadar rătăceşte desăvârşit acela care crede că este un creştin credincios, dacă nu simte nevoia să-L adore pe Dumnezeu, să-i vorbească, să-L cerceteze în casa Sa.
Acelaşi scop l-au urmărit şi Sfinţii Evanghelişti, care au scris minunile Domnului în cartea nemuritoare intitulată Evanghelia: să aprindă în sufletele noastre, ale creştinilor, credinţa în Hristos, credinţa statornică şi neşovăielnică, fierbinte şi vie, care să se manifeste prin închinare şi adorare sinceră către Dumnezeu, în special minunile acelor zile şi nopţi vrednice de pomenire, - înmulţirea pâinilor şi umblarea pe mare -, au ca scop să aprindă credinţa şi adoraţia către Dumnezeu în aşa fel, încât ele să devină esenţa însăşi a vieţii creştine. Căci înmulţirea pâinilor era prefigurarea punerii înainte a Pâinii Vieţii, a Trupului şi a Sângelui Domnului, pe care El le-a jertfit pentru viaţa lumii. De aceea creştinul, dacă nu ia parte cu recunoştinţă adâncă la săvârşirea Sfintei Liturghii, este cu totul lipsit de viaţă duhovnicească şi nu adoră pe Dumnezeu. Căci la Sfânta Liturghie se săvârşeşte în mod minunat Pâinea Vieţii, Taina Sfintei Euharistii, cea mai înaltă formă de cult creştin, şi, îndeobşte, cea mai înaltă formă de cult care se află în lume.
Iar minunea cealaltă, când Domnul a cercetat pe neaşteptate pe ucenicii Săi, care erau în necaz şi primejdie, când a umblat triumfător pe valurile mării înfuriate, preînchipuia învierea cea după necazul şi după despărţirea de sub cruce. Dar preînchipuia şi întoarcerea Domnului lângă ucenicii Săi mâhniţi, precum şi înălţarea Sa la cer. Prin înălţare El a împreunat cu cerul Biserica Sa, pe credincioşii din toată vremea. Căci şi pe ei îi va învia şi îi va aşeza biruitori pe scaunul slavei Sale. În fiecare duminică, ba şi mai des, se închipuieşte o astfel de înviere a noastră şi o înălţare la cer, a celor care suntem adunaţi în Sfânta Biserică. De aceea cei care nu simt nevoia de a participa la Sfânta Liturghie, rămân în afară de viaţa credincioşilor. Nu sunt creştini cei ce nu se duc la Biserica credincioşilor, care are chemarea să se înalţe la cer şi la scaunul slavei Domnului, după cum zice Apocalipsa.
Serafim Papacostas- "Minunile Domnului"
Petru "a început să se cufunde". Când credinţa lui a început să şovăiască, numai decât i-a şovăit şi trupul şi a început să se cufunde. Să ne gândim cumva că credinţa lui Petru era contraponderea greutăţii sale. Când credinţa s-a clătinat, a intrat în lucrare greutatea. Şi este un lucru vrednic de luare aminte că, pe Petru nu l-a ajutat atunci îndemânarea lui de înotător. Căci Petru, ca pescar, ştia desigur să înoate. Atunci, încă, împuţinarea credinţei a făcut fără folos şi această îndemânare a lui Petru. Experienţa ne învaţă fenomenul următor: creştinii, a căror credinţă se împuţinează, nu numai că se tem şi se tulbură, dar îşi pierd şi îndemânarea firească pe care au avut-o pentru un anumit fel de activitate. Medici vestiţi, când un membru al familiei lor este în primejdie, nu sunt în stare să-i dea nici cel mai neînsemnat ajutor medical, iar în momentul suprem, îşi pierd capul de tot. Credinţa cea statornică şi neîmpuţinată este, prin urmare, izvor de îndrăzneală, putere, pace, nădejde, înţelegere şi mulţumire.
Dar, deşi credinţa iniţială a lui Petru a şovăit, a slăbit, totuşi nu s-a stins. I-a mai rămas lui Petru atâta câtă trebuia ca să pună în mişcare acel mecanism minunat, care se numeşte rugăciunea. De aceea Petru îndreaptă spre Mântuitorul un strigăt fierbinte: "A strigat zicând: Doamne, mântuieşte-mă".
Iată leacul care s-a dovedit de necombătut, leacul drastic în împrejurări, în care puţina noastră credinţă ne ridică în faţa valurilor de frică şi deznădejde, ca să ne cufunde sufletul: rugăciunea. Iată scăparea: rugăciunea către Domnul Atotputernicul. Fără îndoială că toţi oamenii, care mai păstrează puţină credinţă, se roagă cu toţii, în zilele de neputinţă, de călătorie furtunoasă; în zilele cu alte rele, din pricina cărora viaţa lor personală şi viaţa celor din casa lor este primejduită. Ei se roagă şi zic: „Doamne, mântuieşte-ne”.
„Preasfânta Maică a Domnului, ajută-ne”, se roagă ei. Din nenorocire însă oamenii nu acordă importanţă primejdiilor sufleteşti, în care păcatul încearcă să piardă sufletele lor. Ei nu se gândesc că mai ales în aceste primejdii trebuie să scape la Hristos, cu aceeaşi insistenţă, cu care îl invocau în primejdiile lor trupeşti. Din nefericire, ne temem atât de puţin de primejdiile păcatului, încât ne lăsăm atraşi de el, cum se lasă atraşi copiii mici de cărbunii aprinşi, pe care îi iau în mână în joaca lor. Suntem atât de orbi, încât alunecăm cu cea mai mare lipsă de prevedere în grave primejdii morale. Aşadar, în astfel de primejdii trebuie neapărat să scăpăm la Hristos. În astfel de primejdii, Hristos intervine întotdeauna ca Mântuitor al celor care Îl cheamă pe El din fundurile prăpăstiilor. "Doamne, mântuieşte-ne că pierim".
După ce Domnul l-a lăsat pe Petru să-şi experieze neputinţa, "întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit" (v. 31). Cu toate că Petru greşise împuţinându-se cu credinţa, totuşi Domnul nu l-a părăsit. Îndată ce Petru l-a chemat, I-a întins dreapta Sa atotputernică şi l-a pescuit şi l-a ţinut deasupra mării. Domnul face mereu în continuare, aceleaşi lucruri. Aude glasurile rugăciunilor şi cererii lor, celor puţin credincioşi. Domnul în chip nevăzut Îşi întinde mâna Sa, îi prinde şi le aduce bună mântuire. Când oamenii sunt oi ale Sale, deşi un timp ei se primejduiesc prin puţina lor credinţă, totuşi "ei nu vor pieri în veac şi din mâna Mea nu le va răpi nimenea" (In. 10, 28).
Aşadar, Domnul a mântuit pe Petru. Dar totodată l-a şi mustrat: "Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?" Pentru ce te-ai temut? Se putea să te las Eu să pieri? Iubirea Domnului mântuieşte. Dar tot iubirea mustră şi îl pedepseşte pe cel pe care îl iubeşte. Căci lipsurile slujitorilor Domnului, nu numai că sunt neplăcute înaintea lui Dumnezeu, dar, dacă rămân nelecuite, pot să ducă la primejdii de moarte. Domnul Se pleacă la neputinţele noastre, nu le vrea. El caută să ne facă să le îndreptăm, ca să progresăm în desăvârşire, mergând către El. Căci desăvârşirea în Hristos este scopul vieţii noastre, este scopul pentru care Dumnezeu S-a făcut om şi Şi-a jertfit viaţa Lui cea de mult preţ. Pentru acest scop lucrează Tatăl, lucrează Fiul, lucrează şi Duhul Sfânt.
Şi acum venise vremea, ca Domnul să facă să înceteze vântul şi furtuna, deoarece trecuse timpul de încercare pentru ucenici: "Şi suindu-Se El în corabie, vântul a încetat" (v. 32). Adică Domnul ţinând de mână pe Petru, a ajuns în corabie. De îndată ce au intrat într-însa, vântul s-a liniştit şi îndată corabia şi corăbierii s-au aflat, prin minune, la malul Ghenizaretului, după cum spune mai departe Evanghelistul Ioan (6, 21). În mod firesc consecinţele unor astfel de minuni sau unor astfel de încercări formează sfârşitul povestirii evanghelice: "Iar cei din corabie, venind, I s-au închinat Lui, zicând: Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu este" (v. 33). Adică: cel dintâi rezultat al acestei minuni a fost întărirea credinţei ucenicilor în Hristos, care i-a făcut să se încredinţeze şi să mărturisească toţi că El este Fiul lui Dumnezeu. Ei ştiau lucrul acesta şi de mai înainte, dar atunci s-au încredinţat şi mai mult de acest adevăr. Căci credinţa robilor lui Dumnezeu iese mai întărită şi mai curăţită din astfel de încercări şi din tulburări, aduse de împuţinarea credinţei. Astfel întărită, prin încercări, credinţa vede mai limpede în persoana lui Hristos pe Fiul lui Dumnezeu.
Iată calitatea reală şi sublimă de Împărat, faţă de care demnitatea împărătească, pe care au vrut să I-o confere Domnului locuitorii din Capernaum, era doar o umbră. Ucenicii care, cu siguranţă, aprobaseră dorinţa poporului de a-L face pe Iisus împărat, a avut atunci, după minunea umblării pe mare, să se convingă că Domnul are o împărăţie mai înaltă, că este împăratul zidirii şi guvernează puterile firii. La ce-i mai trebuie coroana Iudeii, când El era împărat al zidirii întregi? La ce-i mai trebuia hlamida împărătească de purpură trecătoare, când El era învestit cu puterea absolută asupra întregii firi văzute şi nevăzute. Pe Acesta ucenicii au avut fericirea să-L însoţească şi să-L cunoască mai profund, prin încercarea prin care i-a lăsat să treacă.
Al doilea rezultat al îndoitei minuni a fost faptul că cei din corabie s-au închinat lui Iisus. Ei au simţit nevoia imediată şi prea firească de a I se închina lui Iisus cu adoraţie, ca unui Dumnezeu. Căci adevărata credinţă, rezultată din întipărirea vie a minunilor lui Dumnezeu, îndeamnă în chip firesc pe credincioşi să şi adore pe Dumnezeu. Dimpotrivă, este absolut imposibil să se închine lui Dumnezeu cu adoraţie sinceră şi adevărată omul care nu crede drept, fierbinte, din tot sufletul. Este cu neputinţă să numeşti cu sinceritate majestate pe-un om pe care, în sufletul tău, nu-l primeşti să-ţi fie rege. În felul acesta se poate explica răceala şi lipsa de interes a creştinilor contemporani pentru cultul lui Dumnezeu. Ei nu se duc la biserică, nu simt nevoia de a se ruga în biserică, împreună cu alţii, ei nu participă cu sinceritate şi cu căldura inimii la actele de cult, numai fiindcă nu cred, nu au o credinţă adevărată şi sinceră. Dacă îi spui unui astfel de creştin că nu are credinţă, el va tăgădui, fiindcă are naivitatea de a-şi închipui că este credincios. Dar faptele sale îl vădesc de minciună. Toate sentimentele, întipărite viu în sufletul nostru, noi trebuie, ca o cerinţă a firii noastre, să le manifestăm în afară. Căci sentimentul îşi află desăvârşirea lui firească prin manifestare. Vai de noi! Cum poate să existe într-un suflet o credinţă vie şi sinceră, fără ca omul acela să şi-o manifeste, prin adorarea lui Dumnezeu? Cum poţi să iubeşti şi să respecţi pe un om, care are o funcţie înaltă, putere şi bunătate multă, fără să simţi niciodată nevoia de a-l vedea, de a vorbi şi de a te întâlni cu el? Oameni de felul acelora îngăduie celorlalţi să se apropie, să le vorbească, să-i vadă. Aşadar rătăceşte desăvârşit acela care crede că este un creştin credincios, dacă nu simte nevoia să-L adore pe Dumnezeu, să-i vorbească, să-L cerceteze în casa Sa.
Acelaşi scop l-au urmărit şi Sfinţii Evanghelişti, care au scris minunile Domnului în cartea nemuritoare intitulată Evanghelia: să aprindă în sufletele noastre, ale creştinilor, credinţa în Hristos, credinţa statornică şi neşovăielnică, fierbinte şi vie, care să se manifeste prin închinare şi adorare sinceră către Dumnezeu, în special minunile acelor zile şi nopţi vrednice de pomenire, - înmulţirea pâinilor şi umblarea pe mare -, au ca scop să aprindă credinţa şi adoraţia către Dumnezeu în aşa fel, încât ele să devină esenţa însăşi a vieţii creştine. Căci înmulţirea pâinilor era prefigurarea punerii înainte a Pâinii Vieţii, a Trupului şi a Sângelui Domnului, pe care El le-a jertfit pentru viaţa lumii. De aceea creştinul, dacă nu ia parte cu recunoştinţă adâncă la săvârşirea Sfintei Liturghii, este cu totul lipsit de viaţă duhovnicească şi nu adoră pe Dumnezeu. Căci la Sfânta Liturghie se săvârşeşte în mod minunat Pâinea Vieţii, Taina Sfintei Euharistii, cea mai înaltă formă de cult creştin, şi, îndeobşte, cea mai înaltă formă de cult care se află în lume.
Iar minunea cealaltă, când Domnul a cercetat pe neaşteptate pe ucenicii Săi, care erau în necaz şi primejdie, când a umblat triumfător pe valurile mării înfuriate, preînchipuia învierea cea după necazul şi după despărţirea de sub cruce. Dar preînchipuia şi întoarcerea Domnului lângă ucenicii Săi mâhniţi, precum şi înălţarea Sa la cer. Prin înălţare El a împreunat cu cerul Biserica Sa, pe credincioşii din toată vremea. Căci şi pe ei îi va învia şi îi va aşeza biruitori pe scaunul slavei Sale. În fiecare duminică, ba şi mai des, se închipuieşte o astfel de înviere a noastră şi o înălţare la cer, a celor care suntem adunaţi în Sfânta Biserică. De aceea cei care nu simt nevoia de a participa la Sfânta Liturghie, rămân în afară de viaţa credincioşilor. Nu sunt creştini cei ce nu se duc la Biserica credincioşilor, care are chemarea să se înalţe la cer şi la scaunul slavei Domnului, după cum zice Apocalipsa.
Serafim Papacostas- "Minunile Domnului"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu