Dumnezeu respectă libertatea omului

Propun să începem cu o realitate pe care nimeni nu a reuşit să o nege în întregime, dar pe care mulţi au izbutit să o afirme cu toată puterea: Iisus Hristos există! Ne place sau nu, suntem conştienţi sau ba, simţim acest uriaş adevăr sau nu, Iisus Hristos este viu. Este vorba de Acea Persoană care a trăit cu 2000 de ani în urmă şi Care încă mai trăieşte. Este Cel ce a trecut printr-un mormânt, lăsându-Şi acolo doar veşmintele. A înviat fără să fie văzut de nici un om, cerând totuşi oamenilor să accepte Învierea Lui. A înviat discret, fără trâmbiţe şi surle, fără a-l brusca în vreun fel pe om. Ce făcea omul în momentul Învierii lui Hristos? Dormea!

De aceea Hristos înviază în linişte. A respectat somnul omului şi nu a cutremurat pământul, aşa cum ar fi făcut un zeu al Olimpului. Şi-a lepădat veşmintele în linişte, le-a aşezat la capătul mormântului şi chiar le-a împăturit, vrând cumva să facă totul cu grijă şi frumos. Nu S-a grăbit şi nu a lăsat nimic neîmplinit. De câtă discreţie aveau nevoie Hristos Domnul şi nenumăraţii Lui îngeri pentru a împlini Taina Învierii fără ca omul să bănuiască ce se întâmplă, acolo, la marginea Ierusalimului?

Dar de ce atâta discreţie? Hristos a făcut nenumărate minuni în faţa oamenilor, iar tocmai Învierea Lui o învăluie într-o tăcere absolută? Pur şi simplu dispare. Lasă umanităţii veşmintele şi un mormânt gol. De ce s-au petrecut lucrurile astfel?

Aici am ajuns la un al doilea adevăr esenţial: omul este liber. Absolut liber! Atât de liber, încât nu doar că îşi poate răstigni Mântuitorul, dar îi este îngăduit chiar să şi doarmă atunci când Cel răstignit înviază. După ce s-a culcat, cu o conştiinţă mult prea liniştită, ştiindu-şi Hristosul mort, omul se trezeşte în faţa unui mormânt gol. Aici intervine drama fiecărui om în parte: unde este Iisus Hristos?

Că a existat, suntem siguri. Până şi ateii recunosc existenţa istorică a lui Iisus Hristos. Că a murit, iarăşi suntem siguri, căci Om a fost şi El. Dar Învierea? Cum vom împăca toate aceste realităţi? Hristos există, iar omul este liber. Hristos înviază în anonimat, iar omul rămâne cu mormântul gol, cumva obligat să aleagă între a crede sau nu în Înviere. De ce nu a înviat Domnul ziua, în amiaza mare? De ce nu a fost să fie măcar un om de faţă?

Răspunsul este unul singur: libertatea omului. Omul care ar fi fost de faţă la Înviere, ar fi fost obligat să creadă! Conştiinţa lui ar fi fost bruscată. În fapt, nu ar mai fi fost liber! Credinţa lui ar fi fost aceea a unui sclav. Obligat să accepte. Obligat să creadă. Obligat să vadă. Obligat să nu se îndoiască. Şi ce rost ar mai avea Învierea, dacă creştinismul ar fi un fel de sclavagism spiritual? Ce ar mai fi atunci Hristos, decât stăpânul absolut al unor fiinţe neputincioase şi docile?

Cum poate împăca omul dorul de libertate pe care îl poartă în fiinţa sa cu taina mormântului golit de Hristos? Îmi permit să cred că este posibil un singur răspuns: prin Sfânta Liturghie. Numai aici se împacă libertatea omului cu Învierea lui Hristos. De fapt, numai prin Liturghie omul poate afla ce s-a întâmplat în noaptea Învierii, de acum peste 2000 de ani. Aici se va simţi liber. Aici va putea să creadă. Aici va dobândi o siguranţă pe care altfel nu o va putea nicicum dobândi în largul întregii lumi.

Hristos nu a lipsit niciodată de la Liturghia Sa. Din mormânt a trecut direct în Biserică. Păstrând aceeaşi discreţie absolută. Nevăzut decât de îngerii Săi. Pe cât de gol apărea mormântul, pe atât de plină este Biserica. Doar că ochii noştri trupeşti nu pot vedea nimic! Mulţi se grăbesc să afirme că, la fel cum mormântul era gol, tot la fel Biserica este goală. Pentru a-şi da seama de falsitatea acestei idei, aceştia ar trebui să înveţe cum se pot deschide ochii duhovniceşti pentru a intui faptul că suntem înconjuraţi de multe taine. Ei ar trebui să înţeleagă că, doar într-un singur loc omul se poate întâlni cu Dumnezeu-Omul, chiar şi în zilele noastre. Doar în Biserică creştinul se poate împărtăşi în mod real cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.

Omul ar vrea să-L vadă într-un chip banal pe Cel care nu poate fi văzut decât în chip duhovnicesc.

Hristos „Se ascunde” îndărătul Sfintei Liturghii, tocmai pentru a respecta uriaşa libertate a omului. Pentru a nu-l brusca. Pentru a nu intra cu forţa în viaţa lui. Chiar şi pentru a-l putea iubi aşa cum se cuvine!

Cumpăna cea mare a libertăţii omului rămâne Sfânta Liturghie! Hristos există! Liturghia este slujba la care Hristos este prezent printr-un tainic „aici şi acum”. Doar că, înainte de a intra în Biserica Lui, se prea cuvine să trecem prin mormântul Lui. Adică se cade să murim puţin. Nu de tot! Puţină moarte a trupului prin post. Puţină moarte a raţiunii printr-o gândire ceva mai simplă şi mai copilăroasă. Puţină moarte a inimii, care se prea poate să fi adunat păcate de tot felul, prin Spovedanie. Şi cum vom învia, dacă nu vom fi murit mai înainte câtuşi de puţin?

În spatele oricăror cuvinte stă singurul adevăr veşnic: Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, există! Cel ce a înviat din morţi ne este Domn şi Dumnezeu. Iar Sfânta Liturghie este timpul şi locul de întâlnire cu El, dar şi cu aproapele nostru. Liturghia este Cruce, este mormânt, dar mai este şi Înviere. Şi, nu în ultimul rând, Hristos este Domnul tuturor. Chiar şi al tinerilor care rătăcesc poate chiar o viaţă întreagă, pe lângă biserici, neputând sau neştiind să intre, pentru a fi vii. Pentru a fi veşnici! Acolo unde şi atunci când omul spune NU, Dumnezeu, pentru Iubirea Lui şi pentru a respecta libertatea omului, Se dă la o parte, Se ascunde, Se smereşte, rabdă şi iartă cu o infinită milă pe omul ce şi-a înlocuit Dumnezeul cel adevărat cu fantasme de tot felul, acceptând orice, mai puţin pe El. Pe Domnul şi Dumnezeul lui! Doar că veni-va clipa în care omul singur nu se va mai ierta pe sine însuşi! Şi, mai ales, nu-şi va ierta fuga de Liturghie în numele unei false libertăţi.

Monah Paulin Ilucă

Revista"CUVINTE CĂTRE TINERI"-Mănăstirea Putna 2010

Revistele Mănăstirii Putna le puteţi citi aici