Interviu cu Ieroschim. Iacob Bârsan
De Cristian Curte
Monahii au o înţelepciune hâtră care îi ajută în situaţii limita. Ei nu sunt încorsetaţi ca noi de reguli şi de frica. De aceea cu o mare spontaneitate descurca cele mai încâlcite dileme. În cele ce urmează veţi găsi un astfel de exemplu legat de ieromonahul Damaschin Schipor, vieţuitor în mănăstirea Putna, pe care a şi salvat-o cu o înţelepciune demna de paginile cărţilor de istorie. Amintirea bătrânului cu viaţa sfânta am depănat-o într-o dimineaţa de vara cu părintele Iacob Bârsan, ajuns acum şi el la vârsta senectuţii.
Părintele Damaschin Schipor a fost ieromonah în Mănăstirea Putna. A venit din tinereţe la mănăstire, dinainte de război şi a prins al doilea război mondial singur în mănăstire. Mulţi au fugit, chiar stareţul mănăstirii a plecat de aici. Când a început războiul, au venit nemţii şi-au ocupat mănăstirea, iar după ce noi ne-am aliat cu ruşii, nemţii au vrut să bombardeze mănăstirea că au spus: „Voi aţi întors armele împotriva noastră, v-aţi aliat cu ruşii, şi nu meritaţi să rămâneţi!"
Atunci părintele Damaschin l-a chemat din sat pe un moş, Costan, care ştia bine nemţeşte, şi a vorbit cu un ofiţer neamţ: „Hai să vă arăt eu ceva ca să înţelegeţi de ce voi aveţi o mare contribuţie la mănăstirea Putna, prin regele Carol. El a fost regele României, dar a fost din seminţia voastră, a fost neamţ. Veniţi să vedeţi pe clopot!" Şi acolo era scris: „Ctitoria Regelui Carol". Şi atunci ei s-au înmuiat, s-au răzgândit, să nu mai bombardeze mănăstirea.... că ei, pe unde se retrăgeau, distrugeau totul.
Când au venit ruşii, au ajuns în poarta mănăstirii, imediat după retragerea nemţilor. A venit un ofiţer, calare pe-un cal, mare.
Când a ajuns în poarta mănăstirii, lângă clopotniţă sunt firidele astea de la drumul străjii, şi acolo era pus în stânga un steag tricolor, iar în dreapta ... unul cu zvastică. Şi a intrat în mănăstire, l-a somat pe părintele Damaschin, l-a pus cu faţa la perete, să-l împuşte, că „Voi sunteţi cu nemţii!" Părintele însă ştia bine ruseşte. Şi spune: „M-aţi condamnat? M-aţi judecat? N-am nicio judecată! Pentru ce?" „Uite, asta este judecata! Steagul ci zvastică!" Şi atunci, el a spus: „Da, dar înainte de moarte, orice condamnat are dreptul să spună un cuvânt. Eu nu ştiu să vă spun prea multe. Dar vreau să vă arăt ceva. Şi după aceea, să mă împuşcaţi." Ofiţerul l-a lăsat să vadă ce face, dar era cu mitraliera îndreptată spre el. Părintele Damaschin s-a dus pe drumul de strajă şi a coborât steagul cu zvastică, l-a scos de pe băţ, l-a prins de la jumătate şi l-a rupt drept în două. Şi cum era părintele Damaschin, desculţ în bocanci (era cu nişte bocanci aşa, rupţi, dar cu picioarele goale, fără şosete) a scos piciorul drept din bocanc şi l-a înfăşurat în bucata de steag cu zvastica, şi s-a încălţat înapoi. Şi spune: „Asta mi-a fost dorinţa mea, să calc pe zvastică, aşa că acum poţi să mă împuşti liniştit." Când a văzut ofiţerul gestul ăsta, a luat cealaltă jumătate, a scos el cizma lui, şi a înfăşurat-o pe piciorul stâng, şi şi-a tras cizma înapoi în picior. Pentru el era un act de biruinţă, de bucurie, să prindă el steagul nemţilor... Şi l-a îmbrăţişat pe părinte, l-a strâns în braţe şi a uitat că trebuia să-l împuşte.
Apoi părintele l-a luat prin mănăstire, să-i arate ce-i pe acolo. Căutau băutură, căutau vin, nu era nimica, că ei au fost săraci. Erau câţiva cartofi, care mai erau prin beci, pe care părintele îi cocea şi îi dădea de mâncare la nişte prizonieri evrei. Au adunat nemţii, în retragere, toţi evreii ce-au fost în Rădăuţi, şi-au mai prins nişte evrei de prin Siret, şi i-au adus la mănăstire şi acuma voiau să-i deporteze ori să-i omoare, planul lor nu-l ştia nimeni prea bine. Şi părintele ce făcea? Cu o baionetă găsită, rămasă de la nemţi, a făcut o gaură în uşa de la beci, cât să bagi mâna. Şi pe gaura aia băga şi câte-o sticlă cu apă şi le dădea, şi câte un cartof copt la fiecare. Şi i-a hrănit până au plecat nemţii, care nu i-au luat cu ei.
Acuma, ruşii i-au spus părintelui Damaschin: „Voi aţi fost cu nemţii, eu n-am încredere că pe-aici n-au să fie unii rămaşi să tragă. S-ar putea să fie şi aici, în mănăstire, în clopotniţă careva!" Părintele zice: „Nu este! Dacă trei zile o să auziţi împuşcătură, să mă împuşcaţi pe mine!" Şi le-a arătat şi moş Costan: „Uite, acolo e casa mea! Să tragi cu tunul în casa mea, dacă ai să auzi o împuşcătură aici, în zonă!" Şi aşa a scăpat mănăstirea Putna şi de nemţi, şi de ruşi, cu tot cu evreii din ea, cu înţelepciunea părintelui Damaschin.
De Cristian Curte
Monahii au o înţelepciune hâtră care îi ajută în situaţii limita. Ei nu sunt încorsetaţi ca noi de reguli şi de frica. De aceea cu o mare spontaneitate descurca cele mai încâlcite dileme. În cele ce urmează veţi găsi un astfel de exemplu legat de ieromonahul Damaschin Schipor, vieţuitor în mănăstirea Putna, pe care a şi salvat-o cu o înţelepciune demna de paginile cărţilor de istorie. Amintirea bătrânului cu viaţa sfânta am depănat-o într-o dimineaţa de vara cu părintele Iacob Bârsan, ajuns acum şi el la vârsta senectuţii.
Părintele Damaschin Schipor a fost ieromonah în Mănăstirea Putna. A venit din tinereţe la mănăstire, dinainte de război şi a prins al doilea război mondial singur în mănăstire. Mulţi au fugit, chiar stareţul mănăstirii a plecat de aici. Când a început războiul, au venit nemţii şi-au ocupat mănăstirea, iar după ce noi ne-am aliat cu ruşii, nemţii au vrut să bombardeze mănăstirea că au spus: „Voi aţi întors armele împotriva noastră, v-aţi aliat cu ruşii, şi nu meritaţi să rămâneţi!"
Atunci părintele Damaschin l-a chemat din sat pe un moş, Costan, care ştia bine nemţeşte, şi a vorbit cu un ofiţer neamţ: „Hai să vă arăt eu ceva ca să înţelegeţi de ce voi aveţi o mare contribuţie la mănăstirea Putna, prin regele Carol. El a fost regele României, dar a fost din seminţia voastră, a fost neamţ. Veniţi să vedeţi pe clopot!" Şi acolo era scris: „Ctitoria Regelui Carol". Şi atunci ei s-au înmuiat, s-au răzgândit, să nu mai bombardeze mănăstirea.... că ei, pe unde se retrăgeau, distrugeau totul.
Când au venit ruşii, au ajuns în poarta mănăstirii, imediat după retragerea nemţilor. A venit un ofiţer, calare pe-un cal, mare.
Când a ajuns în poarta mănăstirii, lângă clopotniţă sunt firidele astea de la drumul străjii, şi acolo era pus în stânga un steag tricolor, iar în dreapta ... unul cu zvastică. Şi a intrat în mănăstire, l-a somat pe părintele Damaschin, l-a pus cu faţa la perete, să-l împuşte, că „Voi sunteţi cu nemţii!" Părintele însă ştia bine ruseşte. Şi spune: „M-aţi condamnat? M-aţi judecat? N-am nicio judecată! Pentru ce?" „Uite, asta este judecata! Steagul ci zvastică!" Şi atunci, el a spus: „Da, dar înainte de moarte, orice condamnat are dreptul să spună un cuvânt. Eu nu ştiu să vă spun prea multe. Dar vreau să vă arăt ceva. Şi după aceea, să mă împuşcaţi." Ofiţerul l-a lăsat să vadă ce face, dar era cu mitraliera îndreptată spre el. Părintele Damaschin s-a dus pe drumul de strajă şi a coborât steagul cu zvastică, l-a scos de pe băţ, l-a prins de la jumătate şi l-a rupt drept în două. Şi cum era părintele Damaschin, desculţ în bocanci (era cu nişte bocanci aşa, rupţi, dar cu picioarele goale, fără şosete) a scos piciorul drept din bocanc şi l-a înfăşurat în bucata de steag cu zvastica, şi s-a încălţat înapoi. Şi spune: „Asta mi-a fost dorinţa mea, să calc pe zvastică, aşa că acum poţi să mă împuşti liniştit." Când a văzut ofiţerul gestul ăsta, a luat cealaltă jumătate, a scos el cizma lui, şi a înfăşurat-o pe piciorul stâng, şi şi-a tras cizma înapoi în picior. Pentru el era un act de biruinţă, de bucurie, să prindă el steagul nemţilor... Şi l-a îmbrăţişat pe părinte, l-a strâns în braţe şi a uitat că trebuia să-l împuşte.
Apoi părintele l-a luat prin mănăstire, să-i arate ce-i pe acolo. Căutau băutură, căutau vin, nu era nimica, că ei au fost săraci. Erau câţiva cartofi, care mai erau prin beci, pe care părintele îi cocea şi îi dădea de mâncare la nişte prizonieri evrei. Au adunat nemţii, în retragere, toţi evreii ce-au fost în Rădăuţi, şi-au mai prins nişte evrei de prin Siret, şi i-au adus la mănăstire şi acuma voiau să-i deporteze ori să-i omoare, planul lor nu-l ştia nimeni prea bine. Şi părintele ce făcea? Cu o baionetă găsită, rămasă de la nemţi, a făcut o gaură în uşa de la beci, cât să bagi mâna. Şi pe gaura aia băga şi câte-o sticlă cu apă şi le dădea, şi câte un cartof copt la fiecare. Şi i-a hrănit până au plecat nemţii, care nu i-au luat cu ei.
Acuma, ruşii i-au spus părintelui Damaschin: „Voi aţi fost cu nemţii, eu n-am încredere că pe-aici n-au să fie unii rămaşi să tragă. S-ar putea să fie şi aici, în mănăstire, în clopotniţă careva!" Părintele zice: „Nu este! Dacă trei zile o să auziţi împuşcătură, să mă împuşcaţi pe mine!" Şi le-a arătat şi moş Costan: „Uite, acolo e casa mea! Să tragi cu tunul în casa mea, dacă ai să auzi o împuşcătură aici, în zonă!" Şi aşa a scăpat mănăstirea Putna şi de nemţi, şi de ruşi, cu tot cu evreii din ea, cu înţelepciunea părintelui Damaschin.
Revista LUMEA MONAHILOR nr.30-decembrie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu