Interviu cu Ieroschim. Iacob Bârsan
de Cristian Curte
După război, puţini călugări s-au întors în mănăstire. Părintele Damaschin a rămas în continuare. Dar în '58, când a fost decretul, i-au dat pe toţi monahii afară. Au rămas câţiva bătrâni şi vreo câţiva care erau cu teologie. Părintele Damaschin a fost dat afară. S-a angajat în sat în Putna, la fabrica de cherestea. El a fost hirotonit înainte de decret, era preot.
Una din creştinele din Gura Putnei, care s-a spovedit la dânsul cât era el în mănăstire, acuma era pe moarte. Şi a trimis vorbă, dacă ştie cineva de părintele Damaschin, prin rudele ei. Ştia că părintele este în sat la Putna, muncea la fabrică. Şi a venit la dânsul unul din feciorii bătrânei, şi i-a spus: „Mama este pe moarte şi pentru că aţi spovedit-o şi înainte, vrea să-i citiţi nişte rugăciuni şi s-o spovediţi şi acum." Zice: „Eu îs dat afară, dar... nu ştiu cum să fac!" El n-a fost caterisit. L-a dat doar statul afară, din ordinul comuniştilor, când au desfiinţat mănăstirea - dar nu era caterisit. Aşa că s-a gândit: „Aş putea să fac în taină o spovedanie..."
A luat epitrahilul, a luat molitfelnicul şi dulama şi s-a dus la bătrână, cu geanta, şi a spovedit-o. A rămas să cheme preotul din sat s-o împărtăşească. Nu avea el Sfinte Taine, nu avea cum s-o împărtăşească, numai a spovedit-o. Cineva l-a pârât pe părintele că a intrat acolo. Când a ieşit de la bătrână, la poarta era miliţianul, şeful de post, şi l-a arestat. „De unde vii?" „Păi de aici, de unde aţi văzut că am ieşit." „Ce-ai căutat aici? Ai venit să faci servicii religioase? Tu ştii că nu ai voie? Eşti dat afară, eşti scos din mănăstire." Şi el a recunoscut ce a făcut: „Bătrâna, mergeţi şi o vedeţi, este pe moarte. Eu i-am fost duhovnic. Am venit să o dezleg, înainte de moarte, aşa este şi eu n-am făcut nicio greşeală." „Nu, nu ai voie să faci asta. Recunoşti?" „Da!" L-au luat, a dat declaraţie, a recunoscut că a făcut spovedanie, slujbă, acolo. L-au arestat şi l-au dus la Botoşani. A făcut doi ani de închisoare. Şi el s-a bucurat: „Dacă Mântuitorul, Stăpânul meu, a fost închis, mă bucur că am fost şi eu închis. Că El a fost pe nedrept. Eu măcar am fost pe drept, că am făcut ce nu trebuia să fac - după ei; dar după mine, eram obligat să fac." Şi a făcut doi ani de închisoare. După asta, a fost eliberat şi reprimit în mănăstire.
Viaţa sfântă
Eu l-am cunoscut, era un om cu viată sfântă! Blând. O blândeţe ce nu se putea spune; n-am mai întâlnit aşa ceva. Era o fire robustă; nu gras, dar era rotofei şi micuţ de statură, foarte muncitor. Tăia lemne pentru toată mănăstirea: şi pentru bucătărie, şi pentru brutărie, şi pentru părinţii care făceau foc la camere, să se încălzească. Vara, când era de făcut fân, el împrăştia fânul tot timpul, ajuta la strâns, cu toate că era bătrân, avea aproape 80 de ani. Iar la masă, când ne adunam, după ce se ridicau toţi, când făceau rugăciunea de mulţumire, mai rămâneau pe masă felii de pâine, începută, rupte, de la părinţi. Şi lua toate feliile, fărâmiturile, ce rămânea, resturi şi le băga în sân. Şi unii din părinţii tineri ziceau: „Ia uite la părintele, n-a mâncat destul la trapeză, acuma îşi mai ia şi acasă resturi de pâine!" Şi nu ştia nimeni ce face cu ele. Eu însă l-am surprins de câteva ori. Mergea în spatele zidului mănăstirii, scotea câte o bucată de pâine şi o fărâma în mână, făcea fărâmituri, şi „Pui, pui, pui..." chema păsărelele. Era foarte simplu şi simpatic, aşa. Şi dintr-o dată ele începeau să vină. Care erau pe cap, pe mână, pe umăr, venea fiecare pe rând pe mână şi îşi lua bucăţica, zbura, venea alta, şi tot le dădea, cât avea pâinea aia prin sân, tot le dădea să mănânce, şi pleca. Păsări sălbatice! Nu ştia nimeni ce face el.
Singura zi când el n-a fost la biserică a fost în ziua când a murit. În rest n-a lipsit niciodată, el făcea Utrenia, întotdeauna, şi parastasul pentru morţi. De obicei începea de dimineaţă la ora patru. El era primul la uşa bisericii. La patru fără un sfert, paraclisierul nu era ajuns dar el era acolo. Aştepta şi când deschidea era primul. În ziua când a murit, şi-a făcut rugăciunile, a încercat să se îmbrace, a vrut să plece la biserică şi s-a simţit slăbit. A deschis geamul — stătea la mansardă, sus — să intre un pic de aer, şi a simţit o slăbiciune, aşa. Mai erau doi părinţi cu dânsul în chilie, unul este părintele Ioachim, care este arhidiacon şi era şi fratele Gheorghiţă. S-a ridicat, a deschis geamul, a văzut că nu se simte bine şi s-a întors înapoi. Chilia era împărţită în două: în spate avea o cămăruţă mică, de doi pe trei, şi chilia din faţă în care stăteau fraţii ăştia doi. Şi s-a întors înapoi în cămăruţa lui, s-a aşezat în genunchi şi a început să plângă că n-a putut să se ducă la biserică. Suspina, aşa. Dintr-o dată, cei doi au auzit că nu mai suspină părintele. Dar stătea în genunchi. Şi când s-au uitat, el era trecut la Domnul. În timpul acela, a intrat un porumbel alb în chilie, pe geamul pe care l-a deschis el înainte. Nu-l puteau da afară, zbura prin chilie, pe acolo.
L-am îmbrăcat apoi pe părintele, l-am coborât şi l-am dus în paraclis, sub policandru. Când părintele a început să-i facă Trisaghionul, pe uşă au intrat o puzderie de păsări. Erau atât de multe încât nu se mai putea citi, nu se înţelegea nimic, nu se mai auzea nimic în biserică. Cred că toate păsările din jur au venit în biserică: pe policandru, pe strane, zburau prin biserică, ţârâiau, ţipau, nu înţelegeai nimic. Nu se putea citi nicio dezlegare, nu se înţelegea de gălăgia păsărilor.
- Ele au simţit că le-a murit binefăcătorul.
Da. După plecarea noastră din chilie, a plecat şi porumbelul ăla, pe care nu l-a mai văzut nimeni. Când să-l îngropăm pe părintele, l-am dus la cimitir şi cred că din toată pădurea au venit păsări acolo. înainte de a-l da în groapă, când să-i citească Evanghelia lui Lazăr, şi rugăciunile de dezlegare, nu se înţelegea nimica. Nu s-a înţeles nici predica; toate păsările ţârâiau, ţipau, au venit în cimitir.
- Aţi fost şi Sfinţia voastră acolo?
Da, eram prezent, eram prezent. L-am prins, a fost aici. Astea sunt câteva din faptele minunate ale părintelui Damaschin.
Una din creştinele din Gura Putnei, care s-a spovedit la dânsul cât era el în mănăstire, acuma era pe moarte. Şi a trimis vorbă, dacă ştie cineva de părintele Damaschin, prin rudele ei. Ştia că părintele este în sat la Putna, muncea la fabrică. Şi a venit la dânsul unul din feciorii bătrânei, şi i-a spus: „Mama este pe moarte şi pentru că aţi spovedit-o şi înainte, vrea să-i citiţi nişte rugăciuni şi s-o spovediţi şi acum." Zice: „Eu îs dat afară, dar... nu ştiu cum să fac!" El n-a fost caterisit. L-a dat doar statul afară, din ordinul comuniştilor, când au desfiinţat mănăstirea - dar nu era caterisit. Aşa că s-a gândit: „Aş putea să fac în taină o spovedanie..."
A luat epitrahilul, a luat molitfelnicul şi dulama şi s-a dus la bătrână, cu geanta, şi a spovedit-o. A rămas să cheme preotul din sat s-o împărtăşească. Nu avea el Sfinte Taine, nu avea cum s-o împărtăşească, numai a spovedit-o. Cineva l-a pârât pe părintele că a intrat acolo. Când a ieşit de la bătrână, la poarta era miliţianul, şeful de post, şi l-a arestat. „De unde vii?" „Păi de aici, de unde aţi văzut că am ieşit." „Ce-ai căutat aici? Ai venit să faci servicii religioase? Tu ştii că nu ai voie? Eşti dat afară, eşti scos din mănăstire." Şi el a recunoscut ce a făcut: „Bătrâna, mergeţi şi o vedeţi, este pe moarte. Eu i-am fost duhovnic. Am venit să o dezleg, înainte de moarte, aşa este şi eu n-am făcut nicio greşeală." „Nu, nu ai voie să faci asta. Recunoşti?" „Da!" L-au luat, a dat declaraţie, a recunoscut că a făcut spovedanie, slujbă, acolo. L-au arestat şi l-au dus la Botoşani. A făcut doi ani de închisoare. Şi el s-a bucurat: „Dacă Mântuitorul, Stăpânul meu, a fost închis, mă bucur că am fost şi eu închis. Că El a fost pe nedrept. Eu măcar am fost pe drept, că am făcut ce nu trebuia să fac - după ei; dar după mine, eram obligat să fac." Şi a făcut doi ani de închisoare. După asta, a fost eliberat şi reprimit în mănăstire.
Viaţa sfântă
Eu l-am cunoscut, era un om cu viată sfântă! Blând. O blândeţe ce nu se putea spune; n-am mai întâlnit aşa ceva. Era o fire robustă; nu gras, dar era rotofei şi micuţ de statură, foarte muncitor. Tăia lemne pentru toată mănăstirea: şi pentru bucătărie, şi pentru brutărie, şi pentru părinţii care făceau foc la camere, să se încălzească. Vara, când era de făcut fân, el împrăştia fânul tot timpul, ajuta la strâns, cu toate că era bătrân, avea aproape 80 de ani. Iar la masă, când ne adunam, după ce se ridicau toţi, când făceau rugăciunea de mulţumire, mai rămâneau pe masă felii de pâine, începută, rupte, de la părinţi. Şi lua toate feliile, fărâmiturile, ce rămânea, resturi şi le băga în sân. Şi unii din părinţii tineri ziceau: „Ia uite la părintele, n-a mâncat destul la trapeză, acuma îşi mai ia şi acasă resturi de pâine!" Şi nu ştia nimeni ce face cu ele. Eu însă l-am surprins de câteva ori. Mergea în spatele zidului mănăstirii, scotea câte o bucată de pâine şi o fărâma în mână, făcea fărâmituri, şi „Pui, pui, pui..." chema păsărelele. Era foarte simplu şi simpatic, aşa. Şi dintr-o dată ele începeau să vină. Care erau pe cap, pe mână, pe umăr, venea fiecare pe rând pe mână şi îşi lua bucăţica, zbura, venea alta, şi tot le dădea, cât avea pâinea aia prin sân, tot le dădea să mănânce, şi pleca. Păsări sălbatice! Nu ştia nimeni ce face el.
Singura zi când el n-a fost la biserică a fost în ziua când a murit. În rest n-a lipsit niciodată, el făcea Utrenia, întotdeauna, şi parastasul pentru morţi. De obicei începea de dimineaţă la ora patru. El era primul la uşa bisericii. La patru fără un sfert, paraclisierul nu era ajuns dar el era acolo. Aştepta şi când deschidea era primul. În ziua când a murit, şi-a făcut rugăciunile, a încercat să se îmbrace, a vrut să plece la biserică şi s-a simţit slăbit. A deschis geamul — stătea la mansardă, sus — să intre un pic de aer, şi a simţit o slăbiciune, aşa. Mai erau doi părinţi cu dânsul în chilie, unul este părintele Ioachim, care este arhidiacon şi era şi fratele Gheorghiţă. S-a ridicat, a deschis geamul, a văzut că nu se simte bine şi s-a întors înapoi. Chilia era împărţită în două: în spate avea o cămăruţă mică, de doi pe trei, şi chilia din faţă în care stăteau fraţii ăştia doi. Şi s-a întors înapoi în cămăruţa lui, s-a aşezat în genunchi şi a început să plângă că n-a putut să se ducă la biserică. Suspina, aşa. Dintr-o dată, cei doi au auzit că nu mai suspină părintele. Dar stătea în genunchi. Şi când s-au uitat, el era trecut la Domnul. În timpul acela, a intrat un porumbel alb în chilie, pe geamul pe care l-a deschis el înainte. Nu-l puteau da afară, zbura prin chilie, pe acolo.
L-am îmbrăcat apoi pe părintele, l-am coborât şi l-am dus în paraclis, sub policandru. Când părintele a început să-i facă Trisaghionul, pe uşă au intrat o puzderie de păsări. Erau atât de multe încât nu se mai putea citi, nu se înţelegea nimic, nu se mai auzea nimic în biserică. Cred că toate păsările din jur au venit în biserică: pe policandru, pe strane, zburau prin biserică, ţârâiau, ţipau, nu înţelegeai nimic. Nu se putea citi nicio dezlegare, nu se înţelegea de gălăgia păsărilor.
- Ele au simţit că le-a murit binefăcătorul.
Da. După plecarea noastră din chilie, a plecat şi porumbelul ăla, pe care nu l-a mai văzut nimeni. Când să-l îngropăm pe părintele, l-am dus la cimitir şi cred că din toată pădurea au venit păsări acolo. înainte de a-l da în groapă, când să-i citească Evanghelia lui Lazăr, şi rugăciunile de dezlegare, nu se înţelegea nimica. Nu s-a înţeles nici predica; toate păsările ţârâiau, ţipau, au venit în cimitir.
- Aţi fost şi Sfinţia voastră acolo?
Da, eram prezent, eram prezent. L-am prins, a fost aici. Astea sunt câteva din faptele minunate ale părintelui Damaschin.
Revista LUMEA MONAHILOR nr. 31-Ianuarie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu