"Aici(în Constantinopol) trăia un general foarte bogat, care împreună cu soţia lui aveau un fiu, unul singur. Cei care au un singur copil ştiu cât de mare este dragostea părinţilor pentru copilul lor. În cazul nostru nici replica copilului nu lipsea, aceasta atingând culmea printr-un paradox: să-l părăseşti pe cel pe care îl iubeşti, dragostea dumnezeiască, care calcă peste dragostea lumească nevătămând pe cei lumeşti, ci din contră, arătându-le ceea ce nu au mai văzut: adevărata dragoste care nu caută la dezmierdările trupeşti, care are puterea înfrângerii falselor sentimente, care are puterea „să-l lovească" pe cel drag pentru a-l mântui. Însă atenţie cum vine această palmă dată aproapelui, prin jertfa proprie, pentru ca pe aproapele, care, prin dragostea lui este unit cu noi, datorită acestei uniri, să-l cuprindă această jertfă, să-l afecteze astfel încât să-l schimbe. Aşa se întâmplă şi cu jertfa lui Hristos pentru noi. Îl iubim pe Hristos şi jertfa lui ne mântuieşte, iubire înseamnă unire, deci suntem una cu Hristos, şi dacă suntem una, automat moştenim jertfa pe care Hristos a adus-o pe cruce. Mântuirea ne-a venit prin cruce, chiar dacă ereticilor nu le place.
În familia respectivă, după cum vom vedea, mama era nemilostivă, iar copilul, prin gestul său, a afectat-o atât de mult pe mama lui, încât aceasta a devenit şi milostivă şi credincioasă. Oamenii mari se despart cu greu de cei dragi când pleacă de acasă; acest copil nevinovat pleca fără vreo îmbrăţişare sau mângâiere, însoţit de un monah pe care nu-l cunoştea, păşind către necunoscutul plin de încercări. Ducea cu el o mică Evanghelie ferecată în aur, pe care părinţii iubiţi i-au dăruit-o mai înainte.
Se poate intui durerea părinţilor în aşteptarea copilului dispărut. Acesta, condus de monahul străin într-o mănăstire, a sporit şi mai mult în nevinovăţie, nevinovăţie prin care lucrează Dumnezeu, şi întru aceasta a cerut un lucru care pare a fi potrivnic voii lui Dumnezeu, învăţăturilor Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi: a cerut să se întoarcă acasă pentru a-şi vedea părinţii. Noi, monahii, mai ales, ştim ce înseamnă să te întorci acasă după ce ai plecat la mănăstire. Diavolul ar fi părut că se bucură, dar se putea aştepta la ce va urma? Duhul lui Dumnezeu care lucra prin stareţul său l-a binecuvântat pe copil pentru a face aceasta, şi tot El lucra în mintea copilului taina care avea să se întâmple.
Ajuns acasă, o luxoasă vilă în măreţ oraş, s-a aşezat la ieşire, de la poartă mai într-o parte, pentru a-şi vedea părinţii când ies. În locul cu pricina erau aruncate gunoaiele şi ele au fost aşternutul bogatului moştenitor După ani de nevoinţă în mănăstire, faţa lui era schimbata şi nu putea fi recunoscut.
Şi iată caleaşca iese pe poartă, cei doi boieri generalul şi soţia - într-însa, şi, văzându-l, mai ales soţia, s-au îngreţoşat repede de copilul lor iubit, pe care bineînţeles nu l-au cunoscut, pe care l-au plâns atâţia ani şi acum era ca o umbră în gunoi, privind cu ai săi ochi scobiţi părinţii săi dragi. Şi iată-i din nou împreună, împreună între ghilimele, şi au petrecut aşa, copilul ca un străin, îmbrăcat în haine jerpelite şi rupte, dormind în gunoi, şi cei doi părinţi în luxul dezmierdărilor care îi ţinea ca într-un somn adânc, somn din care aveau să fie treziţi de palma pe care aveau s-o primească. Mama, mai capricioasă, se plângea deseori şi spunea să-l alunge pe mizerabilul vagabond de la poartă, tatăl, mai milostiv, spunea: lasă-l, că poate l-a trimis Dumnezeu în locul copilului pe care nu-l mai avem, şi-i trimitea câte un blid de mâncare. Deseori, mama îl punea pe portar să-l alunge. Atunci străinul l-a rugat pe portar să-i facă în apropiere o colibuţă pentru a sta într-însa, să n-o mai supere pe mama văzându-l, lucrul pe care portarul l-a îndeplinit.
Noi povestim cele ce se vedeau. Cine îşi poale închipui focul dinăuntrul faptelor, trăirile interioare ale personajelor, lacrimile, umilinţa, lovite de dispreţul celui pe care îl iubeşti? Ce poate fi mai trist decât că cel pe care îl iubeşti să te dispreţuiască? După un timp însă, încercarea avea să se apropie de sfârşit. Minunatul copil, aflând că avea curând să se sfârşească, a rugat pe portar atunci când a venit cu castronul de mâncare, să o înştiinţeze pe „doamnă" că avea să-i spună ceva important, să vină până la dânsul. Mama a refuzat, replicând că ce ar avea de ascultat de la un necioplit. Copilul i-a spus a doua oară că de nu va veni îi va părea rău, căci el avea să se sfârşească. Trimisă şi de tatăl său şi împinsă şi de o oarecare curiozitate, s-a dus, însă se sfia să se apropie, îngreţoşându-se. Copilul a scos Evanghelia ferecată în aur pe care a primit-o de la ei în copilărie. Deşi trupul schimbat, vestejit tot, vocea însă amintea mamei de ceva drag, iar Evanghelia la care privea a făcut-o să-l recunoască pe străin.
Trecem peste episodul îmbrăţişărilor, bineînţeles a venit şi tatăl, iar vestea a străbătut repede oraşul, uimind tot Constantinopolul: străinul care stătea în gunoi la poarta celor mai bogaţi oameni din oraş era copilul lor. Aşa a lucrat Dumnezeu prin acest copil pe care noi îl numim acum Sfântul Ioan Colibaşul. Părinţii nu ştiau ce să facă: să se bucure că l-au aflat sau să se întristeze că curând avea să se sfârşească din viaţă. Însă paradoxul avea să continue: copilul a ţinut neapărat să fie îngropat în hainele rupte şi murdare în care se afla. Avea să fie ultima lecţie dată părinţilor. Şi s-a stins.
Mama nu putea accepta cererea şi l-a schimbat în haine luxoase, dar pentru neascultarea ei s-a îndrăcit. Repede şi-au dat seama de cauza îndrăcirii, şi l-au schimbat iarăşi în hainele jerpelite care i-au adus atâta slavă. Taina s-a lucrat, schimbarea s-a produs: mama care şi-a revenit din îndrăcire privea acum cu alţi ochi pe cei săraci, flămânzi şi jerpeliţi, iar luxul îl vedea ca pe ceva fără de valoare. Ar fi reuşit copilul să o aducă la această convingere fără această jertfă? Bineînţeles că nu. S-a mântuit pe el şi i-a mântuit şi pe ei, şi mai mult decât atât: pilda sa a mişcat adânc multă lume şi mulţi şi-au schimbat viaţa. Aceasta este dragostea cea adevărată, iar nu aceea în care părinţii sau copiii se îngrijesc numai de cele trebuincioase trupului: case, pământuri, servicii, mâncare, şi nu se gândesc deloc la suflet. Se îngrijesc de dezmierdări care se sting în neîmplinire şi tristeţe."

Ieromonah Ioan Buliga-DEŞERTĂCIUNEA LUMII vol 1