ÎNTREBĂRI STILISTE NAIVE

ÎNTREBĂRI STILISTE NAIVE

Arhim . Epifanie Teodoropulos

„Ţineţi zile şi luni şi timpuri şi ani?
Mă tem de voi, să nu mă fi ostenit
la voi în zadar” (Gal. 4, 10-11)

Într-o revistă a stiliştilor a fost introdusă o nouă critică făcută la textele mele antistiliste ce au fost publicate de curând. Ei nu folosesc argumente noi, ci pe cele cunoscute şi de mii de ori repetate. Deoarece până astăzi nu am combătut expresia: „împreună-prăznuirea cerului şi pământului”, argumentul stiliştilor, care deşi este naiv şi neteologic, este foarte impresionant în verosimilitatea şi în seriozitatea lui aparentă. Şi fiindcă este posibil să-i deruteze pe cei foarte simpli, este bine să spunem ceva şi despre acest argument.
Aşadar, mă întreabă triumfător criticul meu şi împreună cu el aproape toată ceata stiliştilor, care adeseori recurg la acest argument: „Când prăznuieşte cerul sărbătorile? Pe calendarul vechi sau pe cel nou? «Astăzi cele de sus împreună cu cele de jos prăznuiesc, iar cele de jos cu cele de sus împreună-vorbesc», spuneţi voi la 6 ianuarie, pe calendarul nou. După 13 zile, la 6 ianuarie după calendarul vechi, Ierusalimul şi atâtea alte Biserici care ţin calendarul vechi prăznuiesc din nou Bobotează şi repetă: «Astăzi cele de sus cu cele de jos împreună-prăznuiesc...» Când este valabilă aceasta? Atunci când o spuneţi voi sau atunci când o spun vechii calendarişti? Când împreună-prăznuiesc cele cereşti cu cele pământeşti Bobotează? Atunci când spuneţi voi «Astăzi» sau după 13 zile?” O, sancta simplicitas!... Fraţii mei, nu pricepeţi că „astăzi” este valabil numai pe pământ şi nu şi în cer? Pământul are „ieri”, are „astăzi”, are „mâine”. Cerul însă nu le are pe acestea. Fraţilor, nu există timp în cer. Nu există noapte şi zi acolo, întreaga veşnicie este o zi nesfârşită. „Căci noapte nu va fi acolo”. Soarele Ierusalimului de Sus nu răsare, nici nu apune vreodată, ci rămâne pe bolta cerului pururea. Vă închipuiţi că în împărăţia neînserată a lui Dumnezeu există calendare, sărbători şi zile de rând, că există zile şi nopţi, săptămâni, luni şi ani? Pământul are sărbători întrucât are şi zile de rând. Cerul însă nu are sărbători, deoarece nu are nici zile de rând. Întreaga veşnicie este O SĂRBĂTOARE, o sărbătoare necurmată şi nesfârşită. „Sărbătoarea celor întâi-născuţi” este unică şi „glasul cel curat al celor ce prăznuiesc şi strigă neîncetat: «Doamne, slavă Ţie!»“ niciodată nu încetează. „Neîncetate doxologii” se aud acolo şi cu „glasuri neîncetate” îngerii şi oamenii aduc cântări de laudă.
Cum înţelegeţi voi lucrurile cerului? Vă închipuiţi că acolo există timp împărţit în zile şi nopţi? Vă închipuiţi că acolo se prăznuiesc sărbătorile Tăierii împrejur şi a Botezului Domnului de la l şi respectiv 6 ianuarie, a întâmpinării Domnului de la 2 februarie, a Bunei-Vestiri de la 25 martie, a Adormirii Maicii Domnului de la 15 august, a Naşterii Domnului de la 25 decembrie? Vă închipuiţi că se prăznuiesc pomenirile Sfântului Antonie, Sfântului Eftimie şi a Sfinţilor Trei Ierarhi, a Sfântului Gheorghe, a Sfinţilor Apostoli, a Sfântului Dimitrie, a Sfinţilor Arhangheli, a Sfântului Ştefan etc.? Vă închipuiţi că acolo există Utrenie, Vecernie, Pavecerniţă, Miezonoptică etc.? Sau Posturi Mari cu înfrânare aspră, cu Liturghii ale celor mai înainte sfinţite, cu veşminte preoţeşti cernite etc.? Nu cumva se cântă şi acolo cu multă umilinţă „Doamne al puterilor, fii cu noi, că pe altul afară de Tine ajutor întru necazuri (!!!) nu avem” sau „Doamne, a păcătui nu încetez (!!!) şi a mă face vrednic de iubirea Ta de oameni nu pot...”? Nu cumva vă mai închipuiţi că la 6 ianuarie, la Botezul Domnului, îndată ce se luminează de ziuă (!) clopotele „mitropoliei” de acolo sună vesel, iar după terminarea slujbei vin Sfinţii Apostoli împreună cu Sfinţii Părinţi şi purtând ripide (reale sau fictive) străbat bulevardul central al Sfintei Cetăţi cântând „în Iordan...” până când ajung la locul special amenajat de pe ţărmul mării, de unde aruncă crucea în ape pentru a se sfinţi??? Dacă da, dacă înţelegeţi într-un mod atât de grosolan, de pământesc starea lucrurilor din împărăţia duhovnicească a lui Dumnezeu atunci este de prisos orice cuvânt. Dacă nu, şi cu siguranţă că aşa este, dacă credeţi că în cer nu există nici timp, nici zi, nici noapte, nici sărbători, nici praznuiri făcute în cinstea unui eveniment sau a unui sfânt, ci numai O SINGURĂ şi NESFÂRŞITĂ sărbătoare şi prăznuire, atunci de ce întrebaţi cu naivitate, ca să nu spun prosteşte, „cu cine prăznuiesc cerurile? Cu cei care ţin calendarul vechi, sau cu cei care ţin pe cel nou?” Noi, de altfel, cunoaştem foarte puţini sfinţi, de aceea putem afierosi o zi pentru fiecare sau pentru doi, trei şi chiar zece dintre ei. Cerul însă cunoaşte atâţia sfinţi -nenumăratele milioane de mucenici şi asceţi de pildă, vechi şi noi, sunt cunoscuţi pe nume de El -, încât, dacă ar vrea să cinstească în mod deosebit unu la sută dintre ei în cadrul unui an calendaristic, nu ar fi putut face aceasta chiar dacă ar fi afierosit numai o secundă în cinstea fiecăruia.
Atunci mă veţi întreba la ce se referă „Astăzi cele de sus cu cele de jos împreunăprăznuiesc, iar cele de jos cu cele de sus împreună-vorbesc”? La ce se referă „Astăzi... îngerii cu oamenii împreună-prăznuiesc”? Care este sensul acestor fraze? Ascultaţi: 1. Biserica noastră „trăieşte” nu numai timpul limitat ci şi aşa-numitul „timp liturgic”, care este mai presus de trecut, prezent şi viitor, şi le uneşte pe toate într-un „astăzi” veşnic, într-un „prezent” neîntrerupt. De aceea cântăm „Astăzi Hristos în Betleem se naşte din Fecioara” sau „Astăzi Stăpânul se taie împrejur şi Iisus este numit” sau „Veniţi să-L vedeţi pe Hristos..., pe Care Simeon astăzi în templu îl tine în braţe” sau „Astăzi Stăpânul îşi pleacă capul sub mâna înainte-mergătorului” sau „Astăzi din mormânt ca dintr-o cămară strălucind Hristos...” sau „Astăzi lucruri preaslăvite au văzut toate neamurile în cetatea lui David”, deşi aceste evenimente nu s-au petrecut astăzi, ci cu douăzeci de veacuri mai înainte. Aflându-ne în acest timp liturgic, cântăm nu numai la 21 noiembrie, când prăznuim Intrarea în Biserică a Născătoarei de Dumnezeu, ci cu multe zile mai înainte şi chiar în fiecare zi: „Preacurata Biserică a Mântuitorului... astăzi se aduce în Casa Domnului...” Pe acest „timp liturgic” întemeindu-ne şi de acesta fiind insuflaţi, cântăm neîncetat de veacuri întregi: „Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac...” Cum şi când este valabil „astăzi”, de vreme ce l-am cântat şi ieri şi alaltăieri şi anul trecut şi acum doi ani şi acum zece ani şi acum o sută de ani şi acum o mie de ani? Când şi pentru cine a avut o adevărată însemnătate acest tropar: „Astăzi este începutul mântuirii noastre...”? Întotdeauna şi pentru toţi. Aşa cum am mai spus. Biserica nu este supusă timpului curgător, deşi se mişcă înăuntrul lui ca şi înăuntrul spaţiului material. Fiind pridvor şi pregustare a veşniciei. Biserica „trăieşte” un „timp mai presus de timp”, un neîntrerupt „astăzi”, un neîncetat, statornic şi nemişcat „prezent”. Biserica, prăznuind diferite evenimente ale prezenţei Domnului pe pământ, nu săvârşeşte aceasta pentru o simplă amintire, în sensul psihologic al termenului, ci „trăieşte” în chip tainic aceste evenimente prăznuite. „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi m-am sculat împreună cu Tine, înviind Tu...”, cântă fiecare mădular al Bisericii, tocmai pentru că nu numai îşi aminteşte în mod simplu de aceste evenimente, ci participă tainic atât la Patimile, cât şi la învierea Mântuitorului. Nu-l priviţi pe „astăzi” cu miopie duhovnicească, cu atâta micime de suflet şi într-un mod (să mi se îngăduie expresia) atât de negustoresc. Includeţi-l în „timpul liturgic” al Bisericii unde toate, „şi cele dintâi şi cele de pe urmă” sunt „astăzi”!
2. Cerul, deşi nu are zi şi noapte, calendare, sărbători şi zile de rând, participă şi el într-un mod dumnezeiesc, iar nu pământesc, la sărbătorile noastre. Biserica este UNA în cer şi pe pământ. Capul ei, Hristos, este pretutindeni prezent şi pe toate le plineşte. Sfinţii îngeri, ca nişte duhuri curate, înconjoară toată zidirea, nesupunându-se legilor materiei. Prin urmare, ori de câte ori şi oricând se slăveşte Dumnezeu pe pământ, nu numai El este „în mijlocul” nostru, ci şi îngerii împreună slavoslovesc cu noi. Cerul şi pământul se unesc în doxologie şi prin doxologie într-un mod tainic şi negrăit. De aceea, în timpul Intrării Mici de la Sfânta Liturghie, spunem către Dumnezeu: „...fă ca împreună cu intrarea noastră să fie intrarea sfinţilor tăi îngeri, care împreună slujesc cu noi şi împreună slăvesc bunătatea Ta...” Fie că Liturghia se săvârşeşte la 12 noaptea, fie la 10 dimineaţa, îngerii stau de faţă, împreună-liturghisesc cu noi şi împreună-cinstesc cu noi evenimentul sau persoana sfântă pe care o prăznuim. În timpul Liturghiei darurilor mai înainte sfinţite, în loc de Heruvic, cântăm: „Acum puterile cereşti împreună cu noi nevăzut slujesc...” Dar oare când „slujesc împreună cu noi” puterile cereşti? Când este valabil acest „acum”? Atunci când Sfânta Liturghie mai înainte sfinţită se săvârşeşte seara, precum se şi cuvine, sau atunci când se săvârşeşte, cum se întâmplă de obicei, în timpul orelor dimineţii? Unii preoţi săvârşesc Liturghia darurilor mai înainte sfinţite la 8 seara, iar alţii la 7 dimineaţa, adică cu 13 ore mai devreme. Aşadar, cu cine împreună-prăznuieşte Cerul? Cu cine împreună-liturghisesc îngerii şi împreună-pomenesc pe sfântul pomenit? Cu cei dintâi sau cu cei din urmă? Şi cu cei dintâi şi cu cei din urmă! Sfinţii îngeri nu au ceasuri pentru a-şi stabili „programul de lucru”, nici osteneală nu simt, încât să evite „munca suplimentară”. Prin urmare, „cele de sus cu cele de jos împreună-prăznuiesc şi cele de jos cu cele de sus împreună-vorbesc” (în înţelesul pe care l-am arătat mai sus) pretutindeni şi întotdeauna! Şi cu cei care ţin calendarul vechi (Biserica Ierusalimului, a Rusiei etc.) şi cu cei care ţin calendarul nou, chiar dacă aceştia sunt mai înainte decât ceilalţi cu 13 zile. Şi cu cei care săvârşesc Liturghia darurilor mai înainte sfinţite seara şi cu cei care o săvârşesc dimineaţa, chiar dacă aceştia o fac cu 13 ore mai înainte. Şi cu cei care liturghisesc la miezul nopţii şi cu cei care liturghisesc dimineaţa. Şi cu cei care săvârşesc „Utreniile” Săptămânii Mari dimineaţa şi cu cei care le săvârşesc seara. Şi cu ortodocşii din Grecia care prăznuiesc Naşterea Domnului în mijlocul iernii, iar Adormirea Maicii Domnului în toiul verii, şi cu ortodocşii din Australia, unde este iarnă la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului şi căldură mare la Crăciun... (Un stilist naiv, cu care discutasem cu câţiva ani mai înainte, a rămas uimit când a auzit că naşterea Domnului se prăznuieşte în Australia în mijlocul verii. Şi aceasta pentru că Australia se află în cealaltă emisferă şi are vară atunci când noi avem iarnă, iarnă când noi avem vară. Obişnuit cu vremea de la noi, nu putea concepe Crăciunul legat de arşiţa verii sau Adormirea Maicii Domnului legată de ger).
Dacă, în ciuda tuturor acestora, mai stăruiţi în odioasa numărătoare, dacă mai stăruiţi în socoteala negustorească a lui „astăzi” şi a lui „acum”, dacă mai stăruiţi în această acrivie bolnăvicioasă, atunci „vă voi întreba şi eu pe voi un cuvânt”: Când şi cu cine împreună-prăznuieşte Cerul învierea lui Hristos? Când şi cu cine cântă îngerii: „Hristos a înviat din morţi...”? Sunt sigur că îmi veţi răspunde: în Sfânta şi Marea Sâmbătă, la 12 noaptea împreună cu creştinii ortodocşi. Dar care 12 noaptea şi care creştini ortodocşi? Atunci când Grecia are 12 noaptea (mă refer la ora astronomică, şi nu la cea convenţională, aşa-numita oră de vară) a Sâmbetei celei Mari şi grecii ortodocşi cântă împreună cu sunetele vesele de clopot „Hristos a înviat!”, Rusia (Moscova) are ora l şi ruşii ortodocşi se află la sfârşitul Utreniei, deoarece ei au cântat „Hristos a înviat!” cu o oră mai înainte, când noi cântam Canonul Sâmbetei celei Mari; Japonia are ora 7 dimineaţa şi ortodocşii Japoniei dorm, deoarece au săvârşit cu şapte ore mai înainte învierea şi Sfânta Liturghie de Paşti; Australia are ora 8 dimineaţa şi ortodocşii Australiei dorm şi ei, deoarece au săvârşit cu opt ore înaintea noastră învierea şi Sfânta Liturghie; Italia, Franţa şi Germania au ora 11 noaptea şi ortodocşii din aceste ţări vor cânta „Hristos a înviat!”, atunci când noi vom intra la Sfânta Liturghie; Anglia are ora 10 noaptea şi ortodocşii de aici vor începe învierea atunci când noi ne vom afla spre sfârşitul Sfintei Liturghii de Paşti; Brazilia şi New York-ul au ora 7 seara din Sâmbăta Mare şi ortodocşii din aceste ţări vor săvârşi învierea şi Sfânta Liturghie atunci când noi vom avea ora 5 dimineaţă din Duminica Paştilor; Canada (unele regiuni ale ei) are ora 5 din după-amiaza Sâmbetei Mari şi ortodocşii de aici vor săvârşi învierea şi Sfânta Liturghie atunci când la noi este ora 7 dimineaţa din Duminica Paştilor; şi, în fine, California are ora 2 din după-amiaza Sâmbetei Mari şi ortodocşii de acolo vor începe învierea când noi ne vom scula din somn. Este de prisos să precizez că am menţionat într-un chip grosolan, ca să spun aşa, orele anumitor ţări, cum ar fi Canada sau Rusia. Rusia, datorită marilor distanţe, cuprinde diferite fuse orare şi din această pricină nu are aceeaşi oră. Atunci când în capătul Rusiei este miezul nopţii, în celălalt capăt este ora 2 după-amiază. Chiar şi ora din mica noastră Grecie, deşi în mod oficial a fost stabilită, din motive practice, aceeaşi pentru toată tara, astronomic însă nu este aceeaşi pentru toate regiunile. Capătul cel mai de răsărit al Greciei nu ajunge la miezul nopţii în acelaşi timp cu capătul cel mai apusean al ei. Rodosul, de pildă, ajunge la miezul nopţii cu aproximativ o jumătate de oră mai devreme decât Kerkira, deşi ceasurile amândurora arată exact miezul nopţii, însă în ţările mari, cum ar fi Canada, SUA, Rusia şi altele, unde diferenţa de oră între regiunile acestora este mare (două-zece ore), nu s-a stabilit în mod oficial aceeaşi oră, ci fiecare regiune a acestor ţări are ora ei particulară, potrivit cu fusul orar pe care se află ea.
Aşadar, când şi cu cine sărbătoreşte Cerul învierea Domnului? Când şi cu cine cântă îngerii „Hristos a înviat din morţi”? La miezul nopţii din Sâmbăta cea Mare, cu ortodocşii din Rusia, sau la miezul nopţii din Sâmbăta cea Mare, cu ortodocşii din Grecia, sau la miezul nopţii din Sâmbăta cea Mare, cu ortodocşii din Italia, Franţa şi Germania, sau la miezul nopţii din Sâmbăta cea Mare, cu ortodocşii din Anglia (două ore mai târziu)? Fraţilor, Cerul prăznuieşte cu dumnezeiască cuviinţă împreună cu toţi. Ce însemnătate are dacă noi prăznuim învierea în timp ce ortodocşii din Canada şi California se află în după-amiaza Sâmbetei Mari, întristându-se şi postind? Dar de ce să ajungem până în California şi Canada, când în Grecia există regiuni în care din pricina vechilor tradiţii locale învierea şi Sfânta Liturghie se săvârşesc nu la miezul nopţii din Sâmbăta Mare, ci în dimineaţa Duminicii de Paşti. Credincioşii acestor regiuni vor afla, oare, Cerul închis din pricina „orarului de lucru”, iar pe îngeri odihnindu-se datorită „oboselii” pricinuite de slujba zilnică? Nu va lua parte Cerul la sărbătoarea lor? Nu vor liturghisi sfinţii îngeri împreună cu ei? Nu cumva îngerii le vor spune acestora: „Acum v-aţi trezit? Aţi pierdut prăznuirea învierii. Aceasta s-a săvârşit împreună cu noi cu multe ore înainte. Anul următor să rânduiţi slujba învierii la miezul nopţii, şi atunci vom veni şi noi să participăm la ea. Anul acesta nu este cu putinţă, pentru că a trecut timpul săvârşirii ei”. Aşadar, nu cumva vor spune unele ca acestea îngerii şi vor refuza să participe la slujba învierii împreună cu credincioşii pomeniţi mai sus? Dar care om cu judecată sănătoasă nu va lepăda o astfel de monstruozitate? Care om va susţine că Cerul se va scârbi şi va dispretui pe aceşti credincioşi din pricina... întârzierii?!!!
Dar să aduc un exemplu impresionant, în extremitatea nord-vestică a Europei se află Laponia. Mii de laponi sunt creştini ortodocşi. Ţara aceasta, datorită poziţiei ei geografice, nu are cele patru anotimpuri, iar o zi şi o noapte nu durează în ea 24 ore. Acolo există numai iarnă, care ţine nouă luni, şi vară, care ţine trei luni. Acolo ziua în timpul verii şi noaptea în timpul iernii durează două sau trei luni. Vă puteţi închipui o zi sau o noapte nu de 12 ore, ci de două-trei luni? Ce va face Cerul pentru sărbătorile ortodocşilor laponi, care îl au pe „astăzi” atât de lung, adică de două-trei luni? Va prăznui împreună cu ei sărbătorile sau îi va lepăda şi îşi va întoarce faţa de la ei, deoarece au avut „nenorocul” de a se găsi într-o ţară ciudată”, care din motive geografice nu este supusă împărţirilor timpului existente la noi, adică nu urmează supusă neînduplecatul şi neclintitul „program” al repetării veşnice a zilei şi nopţii de 24 ore, ci are ziua şi noaptea de două-trei luni? Fără îndoială că nu-i va lepăda pe aceştia, ci va prăznui împreună cu ei nefăcând nici o deosebire între ei şi noi, de vreme ce cu toţii suntem mădulare ale Bisericii Ortodoxe. Ori de câte ori „cele de jos” prăznuiesc, tot de atâtea ori şi „cele de sus împreună prăznuiesc” cu ei. Cerul este mai presus de spaţiu şi de timp şi îmbrăţişează tot pământul participând neîncetat la închinarea „în duh şi adevăr” adusă adevăratului Dumnezeu oricând şi oriunde şi în orice condiţii geografice şi calendaristice s-ar săvârşi ea.
În încheiere spunem: noi nu condamnăm vechiul calendar, ci despărţirile de Biserică. Nu spunem că schimbarea calendarului a fost un lucru bun, nici că nu este bună şi de dorit unitatea calendaristică între ortodocşi. Este un lucru frumos să prăznuiască toţi ortodocşii în acelaşi timp sfintele sărbători ale Bisericii noastre, dar lipsa acestei unităţi nu constituie - pentru numele lui Dumnezeu! - erezie din pricina căreia să fugim din staulul Bisericii, mai ales că şi Bisericile care ţin calendarul vechi au avut dintru început împărtăşire canonică cu ea. Rău este că s-a făcut schimbarea calendarului! Rău este că a fost zdruncinată uniformitatea care exista înainte în privinţa ciclului calendaristic - de multe ori am propovăduit asta - şi fie ca ea se restabilească în scurtă vreme. Repet, este de dorit ca noi ortodocşii să avem o uniformitate calendaristică, dar este o mare înşelare, este o insuflare diavolească, o erezie, să credem şi să propovăduim că idioritmiile şi particularităţile ce privesc cultul, cârmuirea sau organizarea etc. distrug credinţa şi alungă harul (!), ca şi cum lucrurile acestea (timpul prăznuirii, rânduielile tipiconale, formele de cârmuire, modurile de organizare etc.) ar fi dogme de credinţă, condiţii de mântuire. Trebuie să înţelegem că punem în primejdie mântuirea sufletului nostru atunci când creăm schisme şi dezbinări de dragul...„scumpătăţii calendaristice”.