"Se spune că, departe, există un loc foarte frumos, în care trăiesc vulturii aurii. Nu toate penele lor au această culoare nobilă, ci numai o aripă; la masculii cea dreaptă, iar la femele cea stângă. An de an, pe măsură ce puii cresc, părinţii pleacă în ultima lor călătorie: zboară zile îndelungate până ajung la Muntele Liniştii. Acolo unde au murit şi părinţii lor.
Şi se mai spune că într-un an, oprindu-se să se odihnească peste noapte, ultima călătorie a fost cât se poate de tristă: vulturii au fost prinşi, printr-o meşteşugită cursă, de către nişte oameni care credeau că se vor îmbogăţi vânzând penele care străluceau ca soarele. Au tăiat păsărilor preafrumoasele aripi şi le-au agăţat la brâu, ca pe nişte scalpuri. “Ei, acum să se târască pe jos, ca nişte şerpi, până mor. De ce au vrut să moară în Muntele Liniştii?” - a întrebat unul dintre ei, care nu se gândea niciodată la moarte.
De durere şi de amărăciune, vulturii mai slabi au murit imediat. Insă cei tari se încăpăţânau să zboare cu o singură aripă. Fâlfâiau din ea, cu răbdare, având o voinţă nepământeană; dar tot nu puteau zbura. Se gândeau cu tristeţe: “Ce vor zice puii noştri, care vor veni la anul să moară lângă trupurile noastre, când vor vedea că nu am ajuns la Muntele Liniştii?”.
Sprijinindu-se unul de altul, şi gândindu-se la urmaşii rămaşi acasă, doi vulturi au simţit cum suferinţa începe să li se aline. Şi stând aşa, aşteptând parcă să le crească aripi, ei au simţit că durerea se preschimba în putere.
Da, da, chiar aşa: stând lipiţi unul lângă altul, durerea li se preschimba în putere. Au încercat să zboare aşa; la început fâlfâiau din aripi încet, plini de sfială. Pe măsură ce se ridicau, de jos se vedea un singur trup, cu două aripi. Se vedea o singură cruce.
Luându-se după ei, s-au ridicat şi alte cruci; s-au ridicat spre Muntele Liniştii... "
Şi se mai spune că într-un an, oprindu-se să se odihnească peste noapte, ultima călătorie a fost cât se poate de tristă: vulturii au fost prinşi, printr-o meşteşugită cursă, de către nişte oameni care credeau că se vor îmbogăţi vânzând penele care străluceau ca soarele. Au tăiat păsărilor preafrumoasele aripi şi le-au agăţat la brâu, ca pe nişte scalpuri. “Ei, acum să se târască pe jos, ca nişte şerpi, până mor. De ce au vrut să moară în Muntele Liniştii?” - a întrebat unul dintre ei, care nu se gândea niciodată la moarte.
De durere şi de amărăciune, vulturii mai slabi au murit imediat. Insă cei tari se încăpăţânau să zboare cu o singură aripă. Fâlfâiau din ea, cu răbdare, având o voinţă nepământeană; dar tot nu puteau zbura. Se gândeau cu tristeţe: “Ce vor zice puii noştri, care vor veni la anul să moară lângă trupurile noastre, când vor vedea că nu am ajuns la Muntele Liniştii?”.
Sprijinindu-se unul de altul, şi gândindu-se la urmaşii rămaşi acasă, doi vulturi au simţit cum suferinţa începe să li se aline. Şi stând aşa, aşteptând parcă să le crească aripi, ei au simţit că durerea se preschimba în putere.
Da, da, chiar aşa: stând lipiţi unul lângă altul, durerea li se preschimba în putere. Au încercat să zboare aşa; la început fâlfâiau din aripi încet, plini de sfială. Pe măsură ce se ridicau, de jos se vedea un singur trup, cu două aripi. Se vedea o singură cruce.
Luându-se după ei, s-au ridicat şi alte cruci; s-au ridicat spre Muntele Liniştii... "
Danion Vasile-"Cartea nunţii"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu