Nu este uşor să fii mai mare

Nu este uşor să fii mai mare, eşti privit la fiecare pas. De multe ori cei mai mari pot greşi. Ne întrebăm: cum se poate, având în vedere Harul pe care îl au? Se poate, pentru că Harul lucrează numai atunci când raţionalul omului cedează în faţa Lui.

În timpul lucrării mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, Caiafa era arhiereu. El a spus: nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul. Dar asta n-a spus-o de la sine, ci Duhul Sfânt, Care era în dânsul, a proorocit că Iisus avea să moară pentru neam (Ioan 11,51).

Prin aceasta vedem că Harul poate lucra fără ca raţionalul să fie conştient de asta. Cei mari pot greşi prin lucrarea omenească pe care o au alături de lucrarea Harului. Ei pot greşi, precum toţi regii Israelului au greşit, în limba ebraică, Hristos înseamnă „maşiah", adică cel uns. Regii lui Israel erau unşi, adică Harul lui Dumnezeu se odihnea peste ei, însă vedem că ei au greşit. Când Duhul lui Dumnezeu s-a odihnit peste David, Duhul a plecat de la Saul care a fost până atunci rege (cf. I Regi 13,14).

În viaţa Sfântului Calinic de la Cernica citim că atunci când părinţii şi fraţii curăţau peşte, un frate, necăjindu-se pentru că curăţa un peşte mic, a vrut să facă haz de necaz şi a spus: „Mă, de ce ai venit aici singur? Unde ai lăsat pe mumă-ta, pe tată-tu, care erau mai mari decât tine, şi nu mă mai necăjeam atâta la curăţat?". Apoi tot el, schimbându-şi vocea, a răspuns: „Moşul meu cu tata şi cu mama sunt pe masă la cei din consiliul duhovnicesc", întâmplarea, ajunsă la urechile Sfântului Calinic, l-a făcut pe acesta ca din ziua aceia să nu mai mănânce peşte.

Ascultarea de cei mai mari este un subiect destul de greu, pentru că ascultarea trebuie făcută numai până la lepădarea de credinţă, iar lepădarea de Hristos se face de multe ori pe nesimţite. Cum poţi să spui că eşti cu Hristos când trăieşti lumeşte? De multe ori o poruncă poate să fie potrivnică lui Dumnezeu, însă nimic nu se întâmplă fără îngăduinţa lui Dumnezeu. Pentru păcatele noastre au loc toate acestea, vedem la toţi proorocii din Sfânta Scriptură că pedepsele care vin peste poporul lui Dumnezeu nu sunt de la cei care îi robesc, ci însuşi Dumnezeu lucrează prin cei care aduc aceste pedepse. („Asiria, varga mâniei mele"). Aceste porunci sunt pentru unii ca o pedeapsă, iar pentru alţii ca o încercare.

Duhul Sfânt însă nu poate să fie robit. El este bucuria dinlăuntru a nădejdii în Dumnezeu pe care nu o poate ucide nimeni, este fulgerul care iese spontan din inimile credincioşilor, fără ca nimeni să-l poată opri. Se povesteşte că odată, în Postul Mare, în timpul comuniştilor, un preot a fost adus de aceştia la o manifestaţie, ca să vorbească despre felul cum biserica minte poporul. Mulţimea aştepta speriată şi mută, de la preotul urcat la tribună, o posibilă lepădare a credinţei. Preotul i-a măsurat calm pe activişti, apoi a rostit la megafoane cu o incredibilă căldură: Hristos a înviat! Răspunsul a fost definitiv şi uriaş. Cine poate opri bucuria dinăuntru a oamenilor?

E adevărat că unde nu-i cap, e vai de picioare, dar fiecare suflet înseamnă foarte mult, nu ne va lăsa Dumnezeu, nouă şi perii din cap ne sunt număraţi. Diavolul are îngăduinţă de a ispiti pe om. El face lucrul acesta mai ales prin gânduri, şi de multe ori omul cade în ispită.

Aşa a căzut şi regele David când a pus în practică gândul venit de la diavol de a număra poporul. Pentru greşeala lui, Dumnezeu a pedepsit tot poporul cu molimă şi moarte. Domnul nu a putut însă să privească această nenorocire, şi i s-a făcut milă spunând îngerului păzitor: Destul! De acum lasă-ţi mâinile în jos (I Paralip. 21, 15); cei căzuţi în ispită din greşeala celui mai mare nu vor fi uitaţi de Dumnezeu.

Ieromonah IoanBuliga-Deşertăciunea lumii-vol 1