PREDICĂ LA ÎNĂLŢAREA DOMNULUI

Iubiţi credincioşi,

Două lucruri nu puteau înţelege ucenicii Domnului nostru Iisus Hristos, şi anume că El trebuia să pătimească pentru mântuirea lumii şi că după patruzeci de zile de la Înviere se va înălţa la ceruri.

Şi dacă totuşi Iisus Hristos a fost răstignit de furia iudeilor - împotriva aşteptării lor -, ucenicii socoteau că, după Înviere, bunul lor Dascăl şi Învăţător nu-i va lăsa sărmani, ci va petrece iarăşi cu dânşii o vreme, învăţând poporul, vindecând şi făcând minuni. Ei doreau să se coboare cu toţii în Galileea, să mai prindă peşte la marea Tiberiadei, să mai vadă Capernaumul, Taborul, Nazaretul. Să se odihnească la fântâna lui Iacov, în Samaria. Să străbată din nou căile Iordanului şi uliţele Ierihonului. Să poposească în Betania. Să mai facă minuni în templul lui Solomon.

Cugetau acestea pentru că ei nu ştiau clar de ce a venit Hristos în lume, de unde a venit şi unde trebuia să meargă iarăşi. Ei nu ştiau nici taina întrupării Domnului, nici importanţa patimilor Lui, nici valoarea Învierii Lui din morţi, cu toate că Mântuitorul adesea le spunea taina aceasta: Puţin şi nu Mă veţi mai vedea şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea (Ioan 16, 16). Altă dată le spunea: Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume, iarăşi las lumea şi merg la Tatăl (Ioan 16, 28).

Iar în ceasul când trebuia să se înalţe la ceruri spunea şi mai limpede: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru (Ioan 20, 17).

Deci pentru ca şi noi să nu fim biruiţi de îndoială, vă voi spune mai întâi pentru ce a venit Hristos în lume. Mântuitorul nostru a venit în lume, trimis de Tatăl, ca să mântuiască lumea cea căzută în tot felul de păcate, după cum însuşi ne spune: Nu am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea (Ioan 12, 47). El a venit în lume să răscumpere pe om care ajunsese rob al satanei şi al gheenei, prin căderea lui Adam. A venit să împace pe om cu Dumnezeu, pământul cu cerul, cele muritoare cu cele veşnice. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om, ca să facă pe om Dumnezeu. A împrumutat de la om ce nu a avut, ca să-i dea omului ce a pierdut. A luat ce nu I-a trebuit, ca să-i dea ce i-a lipsit. A luat trup omenesc ca să dea în schimb omului trup dumnezeiesc. S-a smerit Dumnezeu ca să vindece mândria omului. Pentru aceasta S-a întrupat Iisus Hristos şi a venit în lume.

Dar venind Domnul la om, nu l-a găsit acolo unde îl lăsase, la munca câmpului, în sânul familiei, în preajma Edenului, ci l-a găsit certându-se cu semenul lui, închinându-se la idoli, zăcând în cele mai grele păcate. Omul ajunsese în stare dobitocească, după cum însuşi David grăieşte: Iar omul în cinste fiind, nu a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor fără de minte şi s-a asemănat lor (Psalm 48, 12). Acolo l-a găsit Dumnezeu pe om, de aceea S-a şi născut în iesle de dobitoace. Ajunsese omul rob al diavolului, închis în temniţa tuturor păcatelor, cum spune iarăşi proorocul: Scoate din temniţă sufletul meu, ca să se mărturisească numelui Tău (Psalm 141, 10). Ba ajunsese chiar locuitor al iadului, căci până la venirea Mântuitorului nici un suflet nu s-a mântuit, ci toţi erau cuprinşi de negurile iadului, de la Adam până la Ioan Botezătorul. Şi din acest loc nimeni nu-l mai putea scoate pe om decât Fiul lui Dumnezeu. Despre aceasta amintea David zicând: ...din adâncurile iadului iarăşi M-ai scos (Psalm 70, 23). Iar patriarhul Iacov zicea: Să nu pogorâţi bătrâneţile mele cu întristare în iad (Facere 42, 39).

Iată unde căzuse omul şi de unde trebuia să-l scoată Iisus Hristos.

Însă nu a fost destul numai smerenia întrupării, pentru înălţarea omului dintru cele mai de jos ale pământului. Ba nici minunile, nici învăţăturile Dom­nului cele dumnezeieşti nu au fost suficiente pentru mântuirea lumii. Era nevoie de suferinţă, de cruce, de sânge, ca să spele păcatul lui Adam.

De aceea, pentru că Iisus Hristos până în sfârşit ne-a iubit pe noi, a voit să şi pătimească pentru noi. S-a dat în dar omului, ca să-l mântuiască în dar. S-a vândut cu preţ Cel fără de preţ. I S-au dat palme, I S-a pus în spate crucea, a fost spânzurat între tâlharii pământului, a pătimit, a murit şi a înviat. Toate le-a răbdat, tot ce a avut mai scump a dat: şi viaţa şi Trupul şi Sângele Său, ca să dobândească tot ce este mai scump de pe pământ: sufletul omului. A făcut toate ca să dobândească pe toţi şi pe toate. Iar când s-a umplut paharul ispăşirii, Hristos a strigat de pe cruce: Săvârşitu-s-a!

Aşa s-a răscumpărat omul de către Fiul lui Dumnezeu.

Iar după slăvită înviere, Iisus Hristos nu s-a arătat iarăşi lumii, ci numai ucenicilor Săi şi celor mai de aproape li S-a arătat de câteva ori, timp de patruzeci de zile, cu trupul Său îndumnezeit. Şi pe când ucenicii erau adunaţi în Ierusalim, li S-a arătat pentru ultima dată Domnul, zicându-le: Pace vouă. După ce i-a liniştit, căci erau tulburaţi, şi după ce a mâncat înaintea lor o bucată de peşte fript şi dintr-un fagur de miere (Luca 24, 42), i-a scos afară pe muntele Măslinilor, ce este aproape de Betania, i-a învăţat să stea în Ierusalim până se vor îmbrăca cu putere de sus, apoi ridicându-şi mâinile Sale, i-a binecuvântat pe ei şi în clipa aceea S-a înălţat la cer, învăluit de nor (Fapte 1,9).

Pe munte S-a născut, pe munte S-a schimbat la Faţă, pe munte S-a răstignit, de pe munte S-a înălţat la cer. De ce oare a iubit aşa de mult Hristos muntele? Pentru că muntele este simbolul cerului, al bisericii, al raiului, iar valea este simbolul lumii, al durerii, al vieţii acesteia atât de zbuciumate. De aceea se şi ruga Domnul îndeosebi pe munte, iar la loc de şes predica. Şi norul ce L-a răpit are un sens de taină. Norul este hotarul între spirit şi materie, între pământ şi cer, între mărginit şi nemărginit, între om şi Dumnezeu. Norul este hotarul între vedere şi credinţă. De aceea este prezent în toate tainele cele mari şi simbolizează adâncul tainelor ce nu pot încăpea în mintea omului.

Aşa S-a înălţat Domnul la cer. Iar jos pe pământ au rămas privind cu jale către El, unsprezece pescari galileieni. Cât sunt de dureroase despărţirile! Poate pentru aceea au şi fost făcute lacrimile, ca singure, în tăcere, să exprime întristarea inimilor care se despart! Se putea oare să nu lăcrimeze Petru cel râvnitor? Dar Simon Zilotul? Dar Ioan cel iubit de Hristos cum putea să-şi biruie acum întristarea? În timp ce norul ascundea de la ochii lor comoara cea nepreţuită, cei unsprezece ucenici priveau îngânduraţi la cer. Tăceau şi ei, şi măslinii seculari şi pietrele muntelui şi întreg Ierusalimul şi bătrânul templu, toate erau cuprinse de tăcere, de nedumerire şi întristare.

În clipa aceea grea a despărţirii au venit doi îngeri luminaţi să îmbărbăteze pe ucenicii Domnului, zicând: „Bărbaţi galileieni, ce căutaţi cu durere spre cer? Îmbărbătaţi-vă, întăriţi-vă, mângâiaţi-vă inimile voastre. Voi sunteţi pescarii lumii. În inimile voastre sunt scrise Evangheliile lui Hristos. Pe umerii voştri atârnă crucea Lui. Cu mâinile voastre se va zidi Biserica Lui. Cu limbile voastre se va propovădui o lege nouă. Deci nu mai staţi privind aşa spre cer. Mergeţi în Ierusalim. O putere de sus vă va întări, nu după multe zile. Apoi cu paşii voştri străbateţi toate ţările pământului, vestind tuturor cele ce cu ochii voştri aţi văzut şi cu urechile voastre aţi auzit. Căci Acest Iisus Care S-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni să judece lumea, precum L-aţi văzut pe El mergând la cer" (Fapte 1, 12).

Iubiţi credincioşi,

Socotesc potrivit să vă spun pentru ce S-a înălţat Iisus Hristos la cer. S-a înălţat pentru că săvârşise misiunea primită de la Tatăl. S-a înălţat pentru a intra iarăşi întru slava Sa. S-a înălţat ca să gătească acolo loc de odihnă celor ce vor crede întru El (Ioan 14, 3). S-a înălţat ca să ne înalţe la ceruri şi pe noi, după cum singur zice: Şi Eu, de Mă voi înălţa de pe pământ, pe toţi voi trage la Mine (Ioan 12, 32).

Dar în Sfânta Scriptură se vorbeşte uneori de cer, alteori de ceruri, iar alteori de „cerurile cerurilor". Deci unde S-a suit Domnul? In care din aceste locuri? Psalmistul zice clar: Cerul cerului Domnului, iar pământul L-a dat fiilor oamenilor (Psalm 113, 24). Iar Sfinţii Părinţi ne învaţă că sunt trei denumiri deosebite una de alta şi anume: „cerul" este spaţiul întregului univers, unde se află toţi aştrii cereşti; apoi mai sus se află „cerurile" în număr de nouă, după numărul celor nouă cete îngereşti, care le formează, începând cu cerul îngerilor şi terminând cu cerul serafimilor, sanctuarul cel mai sfânt unde se află Tronul Sfintei Treimi. Deci nu în cer, nici în ceruri nu s-a oprit Iisus Hristos, ci în cerurile cerurilor, unde S-a aşezat de-a dreapta Tatălui.

Tot Sfinţii Părinţi ne mai învaţă că Domnul nostru Iisus Hristos nu s-a suit la ceruri, aşa simplu şi fără slavă, ci încă de la pământ a fost înconjurat de mulţime de îngeri care îl slăveau cu negrăite cântări de biruinţă. Şi după ce au străbătut tăria cerului acei îngeri de lumină, au ajuns la poarta primului cer din cele nouă şi plini de mare bucurie strigau împreună cu David: Deschideţi, o, îngeri, porţile voastre cele veşnice şi va intra împăratul Slavei! Dar cine este acesta împăratul slavei? răspundeau îngerii. Îngerul sfatului celui mare, Acesta este împăratul slavei. Şi deschizând îngerii porţile cerurilor, se mirau zicând: Dar pentru ce sunt hainele Lui roşii? Pentru că vine din Vosor - adică de pe pământ -, de aceea Îi sunt hainele Lui roşii. Pentru că a pătimit moarte de cruce ca să mântuiască lumea. Atunci toţi îngerii închinându-se Lui îi cântau dumnezeieşti cântări de biruinţă, vreme de o zi. Apoi petrecându-L îngerii toţi până la poarta cerului de-al doilea, iarăşi strigau către aceia: deschideţi, o, începătorii, porţile voastre de lumină şi va intra Împăratul slavei. Cine este Acesta împăratul slavei? strigau aceia. Domnul Cel tare şi puternic, Domnul cel tare în război, Cel ce a biruit lumea, Cel ce a legat pe satana, Cel ce a răbdat răni pentru om, Acela este împăratul slavei cerurilor. Şi iarăşi porţile deschizându-se, nenumărate cete de începătorii şi îngeri îl întâmpinau cu cântări de preamărire.

După încă o zi de prăznuire îngerească Mântuitorul S-a urcat la cerul arhanghelilor, fiind petrecut de toţi îngerii de mai jos, care strigau iarăşi: „Deschideţi voi, arhanghelilor, porţile cereşti să intre făcătorul arhanghelilor, Fiul Fecioarei din Nazaret, Raza Tatălui". Şi a petrecut şi aici o zi. Apoi S-a suit mai sus la cerul Puterilor, al Domniilor, al Scaunelor, al Heruvimilor, al Serafimilor, înaintea Căruia strigau îngerii cei mai de jos: „Deschideţi porţile cerurilor să mire Domnul Puterilor, Domnul luminilor, Domul cerurilor, Domnul Savaot". Iar puterile îngereşti ÎI înconjurau cu cântări ca acestea: Osana întru cei de sus...

Şi aşa toate cele nouă ceruri s-au umplut de negrăită slavă şi bucurie, prin înălţarea Domnului, Care a petrecut câte o zi cu fiecare ceată îngerească, iar în ziua a zecea S-a închinat Tatălui şi S-a aşezat de-a dreapta Puterii. În locul Fiului, Tatăl a trimis pe pământ, în ziua a zecea de la înălţare, puterea Duhului Sfânt, ca să lumineze tot pământul.

Nimeni din cei purtători de trup omenesc nu s-a suit mai sus de ceruri afară de Hristos. S-a răpit Pavel până la al treilea cer - în rai - şi a auzit cuvinte nespuse, care nu este slobod omului a le grăi (I Corinteni 12, 2-3). S-a suit şi Moise - se spune - până la cer, de unde a primit legea întru rânduieli îngereşti (Fapte 7, 53). S-au ridicat la cer cu tot cu trup şi Enoh cu Ilie, dar nici un trup de om viu nu a putut vedea slava dumnezeirii, afară de Trupul lui Hristos, Care S-a înălţat la ceruri cu acelaşi trup Care a pătimit, având pe el semnele cuielor şi ale suliţei şi ale spinilor.

Se cuvine deci şi nouă astăzi, fraţilor, ca împreună cu toţi îngerii din ceruri să prăznuim, să ne bucurăm şi să lăudăm pe Dumnezeu cel iubitor de oameni.

Astăzi s-a încheiat actul împăcării între om şi Dumnezeu. Astăzi omul s-a îndumnezeit, cerul s-a veselit, cerurile au dănţuit, îngerii de bucurie au săltat, iar demonii de ruşine umplându-se cu lanţuri s-au legat. Astăzi tot pământul este în veşmânt de sărbătoare, căci cu cerul s-a unit. O, negrăită minune a Înăţării lui Hristos! Cât este de mare milostivirea lui Dumnezeu! A pierdut omul raiul şi a aflat împărăţia Cerurilor. A pierdut o grădină păzită de heruvimi şi în schimb a aflat slava Ierusalimului de sus. Acolo erau pomi roditori, flori şi izvoare, aici este tronul Preasfintei Treimi, cântări îngereşti şi negrăită slavă. Acolo cântări de păsări, aici cântări de heruvimi. Acolo curgeri de ape trecătoare, aici săltări de apă vie. Acolo vânt răcoritor, aici adieri de Duh mângâietor. Acolo loc de muncă, aici de veşnică odihnă. Acolo lumina soarele, aici slava Preasfintei Treimi.

O, prea slăvită minune a înălţării lui Hristos! Trupul omului a fost văzut de îngeri, s-a suit mai sus de serafimi, s-a aşezat de-a dreapta Tatălui. Ce adâncime sub paşii omului şi ce înălţime deasupra lui! Din iad direct în cer. Din întuneric mai sus de soare. Din temniţă grozavă în loc de veşnică odihnă!

Astăzi diavolii se tânguiesc, astăzi iadul suspină deşert. Astăzi pescarii lumii plângând se veselesc. Astăzi creştinii prăznuiesc. Astăzi îngerii fără odihnă cântă. Astăzi Domnul în veci a împărăţit. A împărăţit pentru că pe om L-a răscumpărat. A împărăţit pentru că întru podoaba cea mai dinainte S-a îmbrăcat. A împărăţit pentru că de-a dreapta Tatălui S-a aşezat. A lăsat cămaşa cea de in omului şi S-a îmbrăcat în veşmânt de văpaie. A lăsat hlamida cea de batjocură jos şi a primit porfira cea de lumină sus. A lăsat hotarele cele sărăcăcioase ale Galileii şi S-a făcut împărat peste ceruri. Astăzi Hristos la cer S-a înălţat.

Acum Pilat a rămas cu hlamida, arhiereii cu arginţii în mâini, cărturarii cu tablele legii, fariseii cu ura, iar popoarele cu necredinţa. Spune, Pilat, ce este Adevărul? Grăiţi, arhiereilor, cine a hulit, Hristos sau voi? Spuneţi voi, popoarelor, unde este Baraba pe care l-aţi cerut? Astăzi voi v-aţi amăgit. Astăzi adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit (Psalm 84, 12). Astăzi mila şi adevărul s-au întâmpinat. Astăzi dreptatea şi pacea s-au sărutat (Psalm 84, 11). Cerul şi pământul s-au împăcat. Bucură-te, astăzi, muritorule. Veseleşte-te, omule; prăznuieşte din inimă, creştine. Nu te tângui, Adame. Veseliţi-vă, Apostoli. Bucură-te, Maică, pururea Fecioară, căci Fiul tău întru podoabă S-a îmbrăcat şi cu lumina slavei Lui, goliciunea lui Adam a acoperit!

Iubiţi credincioşi,

Domnul s-a înălţat la Cer, dar nu ne-a lăsat sărmani, după cum a făgăduit ucenicilor Săi (Ioan 14, 18). El S-a înălţat, dar în locul Său pe Sfinţii Apostoli ne-a lăsat. A luat trupul nostru, dar ne-a lăsat trupul Lui. A luat rănile şi păcatele noastre, şi ne-a lăsat darurile Lui. A luat pe cele de jos şi ne-a dat pe cele de sus. A luat cele de ocară şi ne-a dat pe cele de cinste. A luat cele ce nu-i trebuia şi ne-a dat cele de care aveam nevoie. Deci nu ne-a lăsat sărmani. Căci în urmă ne-a lăsat Crucea Sa, Sfânta Evanghelie, Biserica, Preacuratele Taine.

Şi dacă totuşi ne simţim sărmani şi străini pe pământ, să alergăm cât mai des la Sfânta Biserică. Aici vom vedea Taborul şi Ermonul, Betleemul şi Ierusalimul, Golgota şi muntele Măslinilor. Aici ne vom întâlni iarăşi cu Iisus. Aici se uneşte cerul cu pământul. Aici se împacă mereu omul cu Dumnezeu. Nimeni din cei ce vin la Biserică nu se simt sărmani pe pământ.

Iar de ne împresoară boli şi necazuri, scârbe şi dureri, este semn că am părăsit pe Dumnezeu, ne-am depărtat de Ierusalim. Să ne întoarcem deci iarăşi la Ierusalim, după cum ne-a proorocit. Să ne împăcăm din nou cu Domnul, să venim la Biserică. Nu putem trăi fără de El. Ai Domnului suntem. Şi numai El are milă de noi.

În Biserică ne putem uni cu Hristos pe două căi: fie să-L coborâm pe Domnul în inimile noastre, prin rugăciune, prin dragoste şi milostenie, fie să ne ridicăm noi la Domnul prin adânc de smerenie, căci cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.

Fiecare să alerge cum poate. Noi să încercăm fie pe una, fie pe alta, şi să nu ne lenevim până nu ne vom uni cu Mântuitorul sufletelor noastre. Şi de voiţi mai desăvârşit să ne unim cu El, „sus să avem inimile". Sus, acolo unde sunt părinţii noştri, eroii noştri, sfinţii noştri. Acolo unde sunt îngerii, mucenicii, cuvioşii, acolo unde este slava lui Hristos, acolo să fie şi inima noastră.

De vom face aşa, vom ajunge şi noi la odihna cea veşnică. Atunci şi numai atunci ne vom sătura, când ni se va arăta lumina slavei lui Hristos (Psalm 16, 16). Amin.

PĂRINTELE IOANICHIE BĂLAN