INFAILIBILITATEA BISERICII ŞI FAILIBILITATEA SINODALÃ

„Cu inima se crede spre dreptate,
iar cu gura se mãrturiseşte spre mântuire” (Romani X,
10)

Din noianul de erori ce văzură lumina tiparului, cuprilejul scandalului provocat de fixarea sărbă toririi Sf. Paşti, este una care, atacând nodul problemei, ne oferă prilejul restabilirii unor principii esenţiale structurii ortodoxismului. S-a scris anume că trebuie să ne supunem hotărârii Sf. Sinod, oricare ar fi ea, deoarece Sf. Sinod este alcătuit din arhierei, care nici în materie de credinţă dogmaticã, nici în legiferarea canonicã nu sunt supuşi erorilor. Afirmaţie ce închide o masivã ignoranţã în materie de teologie ortodoxã; este vorba, aci, de principiul in failibilitãţii hotãrârilor sinodale…
Cu drept cuvânt, spune Homiakov cã Biserica nu cunoaşte altã autoritate decât ,,autoritatea Duhului”. Dar, atunci, care este criteriul recunoaşterii infailibilitãţii? Rãspundem:ecumenicitatea.Biserica nu recunoaşte hotãrârea unei autoritãţi ce ar putea sã rupã ecumenicitatea ei. Dar ce este, pentru Biserica Ortodoxã, aceastã ecumenicitate? Chestiunea meritã discuţie, cu atât mai mult cu cât unele manuale, inspirate de-a dreptul din cãrţile catolice, cuprind, în aceastã privinţã, erori incompatibile cu fiinţa Ortodoxiei. Într-adevãr, dacã biserica romano-catolicã recunoaşte, în vicarul lui Isus Hristos, pe deţinãtorul infailibilitãţii în materie de
învãţãturã, atunci când se rosteşte ex cathedra, o face întemeiatã pe o concepţie despre bisericã potrivit cãreia fiinţa ei vãzutã, deşi de aceeaşi esenţã, este substanţial deosebitã de cea nevãzutã, fiecare necesitând o unitate proprie de conducere. În vreme ce dreapta credinţã, cunoscând în bisericã douã firi (vãzutã şi nevãzutã), unite într-o singurã fiinţã, nu cunoaşte decât unul singur şi acelaşi Cap nevãzut: Iisus Hristos; iar unitatea ei nu poate veni de la un organ vãzut, ci numai de la legãtura ei tainicã în Duhul Sfânt, cu Ocârmuitorul ei, veşnic de faţã în viaţa tainicã a Bisericii, cu Capul ei cel nevãzut, unitate care este însãşi unitatea Duhului, [din care] izvorãşte şi infaili- bilitatea în materie de învãţãturã. Biserica, în întregul ei, este „stâlp neclintit şi îndreptar adevãrului”. Rolul preoţiei, în ceea ce priveşte infailibilitatea în materie de învãţãturã, nu poate fi, în nici un caz, asemuit cu cel izvorând din concepţia catolicã. Scrisoarea patriarhilor se rosteşte, cum nu se poate mai limpede, în aceastã privinţã: „...iar nestricarea dogmei şi curãţia rânduielii nu sunt date în paza unei ierarhii oarecare, ci în paza întregului cler şi popor bisericesc, strâns unit în dragostea unora faţã de alţii, care este, cu alt nume, însuşi trupul Domnului Hristos, adicã Biserica credincioşilor.”
În lumina acestora, cum se lãmureşte ideea ortodoxã a ecumenicitãţii? Ecumenicitatea nu poate fi o unitate politico-juridicã formalã, ci constatarea identitãţii de fapt, a afirmaţiilor Bisericii întregi, în timp şi spaţiu. Dar acesta nu este decât un alt fel de a exprima invariabilitatea învãţãturii - aceastã invariabilitate rãmânând, în ultimã analizã, singurul criteriu de recunoaştere a ecumenicitãţii. Spre deosebire de catolici, la care papa şi sinodul se socotesc pe ei înşişi judecãtorul şi mãsurãtorul adevãrului cuprins în tradiţie, în ortodoxie, tradiţia este cea care mãrturiseşte de ecumenicitatea unui sinod; Sf. Sinod însuşi nefiind decât mãrturisitorul a ,,ceea ce pretutindenea s-a pãzit, de toţi, totdeauna” (Sf. Vincent de Lerins, Canon 84, Sind. VI ecum.;
Mãrturisirea ortodoxã, Petru Movilã).
Prin urmare, pentru ca un Sinod general sã se învredniceascã de atributul ecumenicitãţii, nu ajunge participarea la el a tuturor episcopilor ortodocşi în viaţã, ci mai trebuie ca mãrturisirea acestui Sinod, în fapt, sã nu fie întru nimic deosebitã de ceea ce s-a mãrturisit de cãtre Bisericã, totdeauna, de toţi şi pretutindenea…
Care este, acum, situaţia Sf. Sinod al Bisericii noastre?... Despre a cãrui alcãtuire, spune mitropolitul Gurie astfel: „nu toţi chiriarhii erau la şedinţã; unii din cei prezenţi cereau amânarea, iar o parte a fost de pãrere sã se sãrbãtoreascã la 5 mai. Şi la şedinţã n-a fost patriarhul”… Întrebãm: în aceastã situaţie, mai poate fi vorba de ,,duh de rãzvrãtire”, de ,,conservatism idiot” din partea poporului şi de ameninþãri din partea Sf. Sinod? Cine sunt nesocotitorii credinţei ortodoxe? Şi cine strãjerii ei?... Încã o datã minunata îndãrãtnicie a credincioşilor ortodocşi întru pãstrarea „comorii de mult preţ” se dovedeşte a fi un formidabil rãspuns lumescului ,,duh al înnoirilor”. Cãci: „chiar dacã noi înşine sau înger din cer ar binevesti peste ceea ce am binevestit vouã, anatema sã fie!” (Galateni I, 8).

MIRCEA VULCANESCU