vineri, 17 aprilie 2009

ECLIPSA DE SOARE DE LA RĂSTIGNIREA DOMNULUI


Pentru câte minuni cuprinde întru sine minunea lipsirii soarelui, ceea ce mai presus de fire s-a făcut la răstignirea Domnului, sau - mai bine a zice - a întunecării soarelui



„Când S-a răstignit Domnul nostru, era amiază de primăvară, adică de douăsprezece ceasuri ziua şi douăsprezece ceasuri noaptea, după aşezămintele Sfinţilor Apostoli şi după grăitorii pentru pascalie. Şi soarele nu s-a întunecat de la sine-şi (precum a socotit Orighen), ci de la lună care - cu toate că era lună plină, de patrusprezece zile, după Dumnezeiasca Scriptură - venind sub soare şi mergând împreună, l-a întunecat pe el, precum a văzut cu ochii săi călătoria aceasta împreună şi întunecarea dumnezeiescul Dionisie Areopagitul, aflându-se în Heliopolis al Egiptului împreună cu Apolofan, şi scrie învederat despre aceasta în trimiterea către Policarp. Acestea – zic - aşa fiind cunoscute mai înainte, vezi câte minuni au urmat şi câte legi ale firii s-au schimbat întru această lipsire mai presus de fire:
Căci, după legile firii, în vremea când este lună plină, e cu neputinţă a călători soarele împreună cu luna. Fiindcă atunci se află amândoi luminătorii după potrivire, anume: dacă soarele se află la miazăzi cea deasupra pământului şi la semnul mijlociu al cerului despre vârf, ce se numeşte zenit, luna se află drept după potrivire la semnul mijlociu al cerului cel de sub pământ, ce se numeşte nadir. Şi altfel. Asemenea şi dacă soarele se află la apus, luna se află la răsărit. Însă, la răstignirea Domnului, legile acestea fireşti s-au schimbat şi s-a făcut împreună călătoria soarelui şi a lunii mai presus de fire şi preaslăvită.
Căci luna a păşit înainte şi într-un minut a luat douăsprezece ceasuri întregi. Căci în minutul acela întru care se cădea să se afle la semnul cel de sub pământ nadir, ea s-a aflat la semnul cel mai deasupra pământului zenit. Fiindcă, alergând cu nespusă şi neînţeleasă iuţeală pe dedesubt de mijlocul emisferei celei de sub pământ până la cealaltă emisferă mai presus de pământ, a ajuns soarele la mijlocul cerului, întru al şaselea ceas al zilei întru care S-a răstignit Domnul, şi aşa a călătorit împreună cu dânsul.
[…] Şi amiaza cea luminată a Vinerii celei mari s-a făcut prea-adânc miez de noapte. Şi mai departe întunecarea aceasta s-a făcut peste toată lumea şi peste tot locul […] Pentru aceasta au zis într-un glas împreună şi cei trei evangheliştii, Matei (XXVII, 46), Marcu (XV, 33) şi Luca (XXIII, 44): «Şi întuneric se făcu preste tot pământul.»
Căci, după ce a acoperit tot discul soarelui, luna a urmat împreună cu dânsul către apus, acoperindu-l pe el trei ceasuri întregi, până la al nouălea ceas (ora 15: 3 după amiază), după cum zic dumnezeieştii evanghelişti: Matei (XXVII, 45), Marcu (XV, 33) şi Luca (XXIII, 44). Adică nu l-a acoperit şi nu l-a descoperit pe el puţin câte puţin, cum se întâmplă la lipsirile cele fireşti, ci acoperindu-l pe dânsul cu totul întru aceste trei ceasuri (12-15). Lucru care este mai presus de fire şi prea-slăvit.
Căci, după ce luna a acoperit soarele vreme de trei ceasuri, l-a descoperit iarăşi, însă împotriva rânduielii celei fireşti. Căci, când se face călătorie împreună firească şi întunecare a soarelui [eclipsă], partea soarelui care se întunecă cea dintâi, aceea se şi luminează mai întâi. Însă atunci, partea soarelui care s-a întunecat mai întâi s-a luminat la urmă, şi partea care s-a întunecat pe urmă s-a luminat întâi. Pentru aceea scria către Policarp dumnezeiescul Dionisie despre aceasta, zicând aşa: «Şi, iarăşi, nu dintru aceeaşi făcându-se nici căderea, nici curăţirea, ci din cea împotrivă după potrivire.»
Căci - după ce luna a urmat împreună cu soarele către apus, acoperindu-l pe el trei ceasuri până la al nouălea ceas din zi (3 după amiază) - nu i-a urmat mai mult, nici n-a apus împreună cu dânsul, nu! Ci, lăsându-l pe el acolo, la locul cerului al ceasului al nouălea, ea s-a întors înapoi la răsărit. Şi, până să treacă soarele depărtarea cerului a celor trei ceasuri ce rămăseseră până să se săvârşească ziua şi să apună, luna a grăbit, şi a tre¬cut cele nouă ceasuri în trei ceasuri. Şi astfel, când soarele s-a aflat la marginea apusu¬lui, luna s-a aflat după potrivire în cealaltă margine a răsăritului, şi aşa amândoi luminătorii s-au aşezat şi s-au arătat iarăşi în rânduiala lor cea firească. Drept pentru care, pasărea cerului Dionisie îi scria lui Policarp şi despre aceasta: «Şi iarăşi o vedem pe dânsa (adică pe lună), de la al nouălea ceas (3 după amiaza) până seara, stând cu prea-slăvire la potrivirea soarelui. Adu-i aminte încă şi altceva lui (adică lui Apolofan), căci ştie că şi căderea aceasta am văzut-o începându-se de la răsărituri şi venind până la marginea soarelui, apoi împotrivindu-se înapoi.»
Încât, ca să semuim toate cele zise mai-nainte: la răstignirea Domnului, luna a păşit înainte 15 (cincisprezece) ceasuri, adică a mers înainte din drumul şi din locul său cel firesc; adică 12 ceasuri până ce a venit din jos de semnul cerului de miază¬noapte şi l-a ajuns pe soare la semnul de miazăzi al cerului, şi 3 (trei) ceasuri întru care a urmat soarelui către apusuri, acoperindu-l pe el; şi 9 ceasuri a mers această lună înapoi, întorcându-se înapoi la răsărit. Încât luna a făcut atunci o noapte şi o zi ale ei în 42 (patruzeci şi două) de ceasuri întregi. Adică şase ceasuri pe care le avea luate de la apusul ei cel firesc, până ce a venit la mijlocul emisferei celei de sub pământ; şi 24 (douăzeci şi patru) păşind înainte, precum am zis, şi iarăşi întorcându-se înapoi; şi [încă] 12 (douăsprezece) ceasuri mergând de la ră¬sărituri până la celălalt apus al ei şi împlinind lungimea nopţii, după fireasca sa rânduială şi mişcare.
Văzut-ai, frate, câte minuni cuprinde întru sine o singură minune a lipsirii soarelui, care s-a făcut în vremea răstignirii Domnului? Slăveşte de aici pe Hristos Cel ce S-a răstignit, Care, deşi cu trupul era spânzurat pe Cruce, totuşi cu dumnezeirea era atotputernic şi lucra nişte minuni ca acestea, după cum zice acest Dionisie în Trimiterea către Policarp: «Atâtea sânt cele mai presus de fire ale vremii de atunci şi singur lui Hristos putincioase, Celui a toate pricinuitor, Care face lucruri mari şi prea-slăvite, cărora nu le este număr.» Această minune mult-minunată a lipsirii soarelui, cercându-se cu de-amănuntul, a fost de-ajuns lui Dionisie şi lui Apolofan, care erau elini, să cunoască dumnezeirea lui Iisus Hristos. Căci, privind aceasta, dumnezeiescul Dionisie mai-nainte a ghicit şi a zis: «Un Dumnezeu neştiut pătimeşte cu trupul, [lucru] pentru care totul s-a întunecat şi s-a clătit.» (Mihail Singhelul, în cuvântul de laudă cel către dânsul). Iar Apolofan, cel ce a rămas elen , mai-nainte a ghicit şi el, şi i-a zis dumnezeiescului Dionisie: «O bunule Dionisie! - acestea sânt schimbări ale dumnezeieştilor lucruri.» Adică - după Pahimer – „acestea sânt schimbări ale dumnezeieştilor lucruri” pentru că înşelăciunea se va schimba întru adevăr, întunericul în lumină, moartea în viaţă, omul se va face Dumnezeu şi cele asemenea acestora.
Dintre elini, lipsirea aceasta o arată şi Flegon, scriitorul de ani, în 13 al cronografilor. Şi din cei vechi dintre ai noştri, African, în 5 al cronografilor, şi Eusebiu Pamfil. Iar din cei de pe urmă, dumnezeiescul Maxim Pahimerul, Ghenadie Scolarul, Nichifor Teotoche şi Corderie Iezuitul, în cărţile Sfântului Dioni¬sie cele de curând date la iveală în două volume. Însă nu au spus aşa de limpede aceasta. Iar Domnului nostru Iisus Hristos, Celui care printr-o minune ca aceasta Şi-a făcut cunos¬cută dumnezeirea Sa şi a încredinţat-o, fie-I slavă şi stăpânire în veci! Amin!” Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu