MONAHUL : NEROBIT

Fragment din cartea

„RASPUNSURI LA INTREBARI ALE TINERILOR”
Arhimandrit Spiridonos Logothetis

Întâistătătorul Sfintei Mănăstiri a Schimbării la Faţă a Mântuitorului din Nafpaktos

"- Din nefericire însă, sunt mulţi, foarte mulţi care nu doar că nu urmează monahismul în drumul mântuirii, dar chiar se războiesc cu ură şi cu mânie cu el. Ce aveţi de spus despre aceştia, părinte?
- Sunt, copile, acei oameni lumeşti - clerici sau laici - care s-au identificat cu lumea şi trăiesc o viaţă după voia lor, nu după voia lui Dumnezeu. O viaţă egoistă, materia­listă, care se îngrijeşte numai de cele lumeşti, de lucrurile lumii acesteia, şi nu se interesează de cele superioare, du­hovniceşti, de cele veşnice, de cele din rai. Aceşti oameni secularizaţi îi urăsc pe monahi, şi mănăstirile, şi monahis­mul. De ce?
- Adevărat. De ce urăsc, părinte?
- E foarte simplu. Pentru că monahii se leapădă de viaţa cea lumească, cum spun nu numai cuvintele lor, ci şi viaţa lor, şi icoanele sfinţilor monahi. Vedem această negare şi în icoanele sfinţilor, în gestul mâinii lor, care zice „nu" vieţii secularizate, lumeşti. Şi sfinţii monahi învaţă că viaţa lumească este stricată, greşită, este catastrofică, rea, păcă­toasă, o viaţă eşuată, şi refuză să o trăiască.
- Să zicem atunci altceva, părinte. Sunt liberi monahii să trăiască în viaţa lor dumnezeiască, monastică, şi liberi sunt cei lumeşti să trăiască în a lor, să trăiască în mod de­mocratic şi liber fiecare în ce viaţă a ales.
- Da. Aceasta zice o gândire cu adevărat democrată. Şi monahii aşa gândesc şi aşa făptuiesc. Îşi manifestă deza­probarea, dar le lasă celor lumeşti libertatea de a-şi trăi via­ţa lumeşte.
Însă oamenii cei lumeşti nu gândesc aşa. Nici nu gân­desc, nici nu se poartă democrat şi liber. Cer monahilor să trăiască lumeşte, să se plece poruncilor lumii, să urmeze lumea, să facă şi monahii ceea ce fac toţi ceilalţi.
- Dar de ce?
- Pentru că mentalitatea lumească este tiranică, este stăpânitoare, este sadică, dictatorială, într-un cuvânt satanică. Satana îi vrea pe toţi robi ai lui, sclavi ai lui. Iar cel care nu vrea să-şi plece capul este alungat, îndepărtat şi încearcă să-l pună în rând prin violenţă.
Adevăraţii monahi însă, iubitule, nu-şi pleacă uşor ca­pul în faţa lumii sau a diavolului. Ce zic uşor, nu şi-l plea­că niciodată în faţa lumii sau a diavolului. Şi-l pleacă doar lui Hristos, celor sfinte, celor veşnice, fiindcă ei nu sunt cetăţeni ai lumii acesteia, sunt cetăţeni ai împărăţiei Ceru­rilor, cu împăratul Hristos. Cum să-şi plece ei capul unui alt împărat?
- Nici grecii nu-şi pleacă uşor capul.
- Exact. Şi-au plecat vreodată adevăraţii greci capul în faţa tiranilor turci? Nu. Şi-au plecat oare vreodată adevăra­ţii greci capul în faţa tiranilor nemţi? Nu. Aşa şi monahii, nu-şi pleacă niciodată capul înaintea tiranilor lumii aces­teia, nici înaintea lui satana, nici înaintea uneltelor lui.
Iată de ce sunt izgoniţi monahii din lume, cu toate că o iubesc, deşi fac tot ce pot spre a o salva. Lumea şi mulţi stăpâni lumeşti ai săi, politici sau chiar bisericeşti, îi izgo­nesc întotdeauna pe monahi şi mănăstirile lor. Şi cu cât cresc, se dezvoltă mănăstirile şi monahii, cu atât îi războ­iesc mai mult cei lumeşti. Şi dacă-i veţi întreba: „Dar de ce, la urma urmei, îi izgoniţi pe monahi, de ce îi persecu­taţi?", or să-ţi răspundă „Pentru că nu vor să-şi plece ca­pul". Şi ei spun adevărul. Pentru că monahii nu-şi pleacă capul în faţa diavolului sau a lumii, nu şi-l pleacă porunci­lor, ordinelor lumeşti şi păcătoase. Iar sfânta lor viaţă este o continuă cercetare a conştiinţelor tuturor acelora care simt tristeţe pentru viaţa lumească pe care o trăiesc, deşi ar trebui să trăiască ortodox, creştin, liber, afară de lume. În mod esenţial, aceasta este valabil pentru cei care au fost cândva monahi, au purtat chipul cinstit şi sfânt al mona­hului şi după aceea au fost atraşi de modul lumesc de viaţă şi au părăsit viaţa monastică pe care trebuiau s-o trăiască.
Aceşti trădători ai monahismului devin cei mai mari duşmani ai lui şi, desigur, ai adevăraţilor monahi şi ai ade­văraţilor fraţi. Aceştia pe de-o parte merg în excursii la mănăstiri, ajută la construirea sau restaurarea vreunei mă­năstiri părăginite, dar pe de altă parte lovesc cu ură şi ne­bunie în adevăraţii monahi şi în adevăratele frăţii monas­tice care încep să se creeze.
- Adică, părinte, vor pe de-o parte să existe mănăstiri, dar nu vor să existe frăţii monastice în acestea, să nu existe monahi adevăraţi, monahi luptători?
- Aşa este. Şi cu cât monahii înaintează, pe atât îi invidiază aceşti trădători secularizaţi ai monahismului, pe atât îi pizmuiesc, pe atât încearcă să-i despartă, pe atât îi calomniază, se luptă cu ei, îi nedreptăţesc, şi tocmai aceştia pe care-i numesc fraţi. îi numesc, dar nu sunt. Sunt fraţi mincinoşi, cum îi numeşte Apostolul Pavel. Ei lovesc în monahism mai dur decât cei mai răi duşmani.
- Acum mi-aţi amintit o pildă pe care o zice poporul, întreabă cineva: De ce e atât de adâncă rana ta? Şi i se răs­punde: Pentru că m-a înjunghiat fratele meu.
- Exact. Aceşti nefericiţi aşa-zişi fraţi, de fapt, monahi secularizaţi, lovesc fără milă, foarte dur, lovesc de moarte în monahii cei corecţi, până îi distrug, până îi desfiinţează. Şi nu înţeleg că aşa îi fac mai sfinţi pe cei deja sfinţi, pe monahii cei din afară de lume.
- Vai, vai, părinte, nu ştiam aceasta. Ei sunt cei mai aprigi duşmani ai monahismului.
- Da, exact. Mai sunt însă mulţi alţii la fel de răi duş­mani ai monahismului. Cei care încearcă să strice duhul monastic curat prin oferte viclene, lumeşti, prin provocări şi invitaţii la comoditate lumească, la vrednicii lumeşti, la bogăţii lumeşti, la slave lumeşti. Ei încearcă să-i atragă pe cei mai slabi monahi, să-i secularizeze, să-i robească sub cele lumeşti, ca să poată astfel să-i aibă la mână şi nicio­dată să nu poată fi monahii mai buni decât ei.
Din nefericire, aceştia reuşesc cel mai mult. Pentru că atunci când este izgonit, monahismul înfloreşte. El se îm­potriveşte atacurilor violente şi nu se pleacă lumii tiranice şi despoţilor tiranici. Cei care intră însă în viaţa mănăsti­rească, într-un mod prietenos, ca nişte colaboratori ai mănăstirilor, aşa-zişii binefăcători, cei care aduc oferte lu­meşti monahilor, cu scopul de a-i moleşi, aceştia, copile, sunt cei mai răi duşmani şi ei reuşesc multe pe seama monahismului şi a monahilor. Nădăjduiesc că au fost clare răspunsurile la întrebarea dacă sunt duşmani sau prieteni monahismul şi lumea.
- Da, desigur.
- Sper să fie foarte clar că:

1. Monahismul iubeşte lu­mea, dar nu viaţa fără Dumnezeu a lumii.

2. Monahismul are iubire către lume, dar nu iubire pătimaşă, poftitoare, erotică.

3. Monahismul are legături cu lumea, dar legăturile sunt duhovniceşti.

4. Monahismul are contact cu lumea, dar păstrând o distanţă de siguranţă, să zicem.

5. Monahis­mul iubeşte lumea şi doreşte mântuirea ei, este un adevărat prieten al lumii.

6. Monahismul vrea mântuirea lumii, dar nu precum ecologii, având o abordare teoretică diferită de aceştia a problemelor ecologice, de vreme ce monahismul vede lumea cu ochii credinţei dumnezeieşti, în timp ce ecologii văd lumea cu ochii logicii omeneşti.
De asemenea, sper că a devenit foarte clar şi că:

După toate acestea, înţelegi că răul este lumea, diavolul şi uneltele lui lumeşti, şi nu există niciodată posibilitatea de a se împrieteni monahismul şi lumea. Nu din cauza mo­nahismului, ci din cauza lumii celei nepocăite, a diavolului şi a oamenilor celor lumeşti. - Până când va exista această diferenţă şi această disen­siune, părinte? - Până la sfârşitul lumii, până la naşterea celeilalte vieţi, a vieţii celei veşnice, în care lumea pe care o cunoaştem acum se va schimba şi monahismul va străluci ca un soare, împreună cu începătorul lui, cu primul monah, Domnul nostru Iisus Hristos. Dar aici ne vom opri cu discuţia, pentru că trebuie să mă pregătesc puţin şi pentru priveghere. Monahii mă aşteaptă. - Părinte, vă mulţumesc şi iarăşi vă mulţumesc. Bine cuvântaţi! - Hristos să fie cu tine, copile! "

După toate acestea, înţelegi că răul este lumea, diavolul şi uneltele lui lumeşti, şi nu există niciodată posibilitatea de a se împrieteni monahismul şi lumea. Nu din cauza mo­nahismului, ci din cauza lumii celei nepocăite, a diavolului şi a oamenilor celor lumeşti. - Până când va exista această diferenţă şi această disen­siune, părinte? - Până la sfârşitul lumii, până la naşterea celeilalte vieţi, a vieţii celei veşnice, în care lumea pe care o cunoaştem acum se va schimba şi monahismul va străluci ca un soare, împreună cu începătorul lui, cu primul monah, Domnul nostru Iisus Hristos. Dar aici ne vom opri cu discuţia, pentru că trebuie să mă pregătesc puţin şi pentru priveghere. Monahii mă aşteaptă. - Părinte, vă mulţumesc şi iarăşi vă mulţumesc. Bine cuvântaţi! - Hristos să fie cu tine, copile! " nu iubeşte monahismul.

.e războieşte şi izgoneşte monahismul, măăstirile şi pe monahi.

.enii cei lu­meşti îi invidiază şi îi urăsc pe monahi.

4. Lumea vrea să sub­juge monahismul.

5. Lumea nu iubeşte monahismul şi doreş­te distrugerea lui, este un adevărat duşman al monahismului.