Fragment din cartea
„RASPUNSURI LA INTREBARI ALE TINERILOR”
Arhimandrit Spiridonos Logothetis
Arhimandrit Spiridonos Logothetis
Întâistătătorul Sfintei Mănăstiri a Schimbării la Faţă a Mântuitorului din Nafpaktos
"- Părinte, spuneţi-mi care este părerea dumneavoastră despre legăturile Ortodoxiei cu societatea în vremea Imperiului Bizantin?
- Erau corecte, precum erau adevăraţi creştini ortodocşi demnitarii care urcau în scaunele puterii politice sau bisericeşti.
- Ce se petrecea atunci?
- Atunci Statul se identifica cu Biserica şi stăpânitorii politici, împăraţii, aveau locul celor şapte diaconi din Biserica Primară. Arhiereii, preoţii se îngrijeau de viaţa duhovnicească a mădularelor Bisericii, iar stăpânii politici se îngrijeau de viaţa materială a mădularelor Bisericii. Ascultând toţi voia lui Dumnezeu.
- Cine era întâiul, împăratul sau patriarhul?
- În Ortodoxie nu există mai mare sau mai mic, lucrează împreună toţi, se nevoiesc împreună, cine să slujească, cine să servească mai bine pe cei credincioşi, împlinind cuvintele lui Dumnezeu, care zice: „Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă, după cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi".
- Atunci, în Bizanţ, când greşea un cleric, îl pedepsea Biserica?
- Biserica niciodată nu a pedepsit pe nimeni. Când cineva greşeşte, păcătuieşte, acesta este un semn că în sufletul său există o boală sufletească. Biserica deci, ca un bun doctor, a dat întotdeauna păcătoşilor şi greşiţilor, clerici sau laici, leacurile trebuincioase pentru vindecarea sufletelor lor. Vindeca şi vindecă, nu pedepseşte, nici nu-i goneşte pe cei greşiţi, ci vindecă.
- Şi atunci când greşea împăratul cine-l pedepsea? Iertaţi, am zis greşit, cine îi arăta greşeala lui?
- Tot Biserica. Şi aminteşte-ţi corespondenţa între Sfântul Ambrozie, episcopul Milanului, şi împăratul Valentin al II-lea pe tema bisericii palatului. Sau de împăratul Teodosie. Atunci când împăratul Teodosie a săvârşit o crimă, Sfântul Ambrozie i-a spus cu severitate că nu este vrednic să intre în biserică sau să se împărtăşească dacă nu se va căi şi i-a amintit că „împăratul este în biserică, şi nu deasupra bisericii" . Şi împăratul s-a pocăit, a cerut mila lui Dumnezeu şi iertarea Bisericii, s-a tămăduit adică.
Dar şi Sfântul Grigorie Teologul i-a vorbit cu curaj împăratului despre anumite păcate ale lui: „Trebuie să-ţi aminteşti că eşti oaie a turmei mele" şi a încercat să-i vindece sufletul.
- Dar n-au fost toţi ca Grigorie şi Ambrozie, nu-i aşa?
- Desigur. S-au întâmplat în Bizanţ multe greşeli şi păcate, făcute şi de patriarhi, şi de împăraţi. Însă păcatele lor erau numite păcate şi erau cercetate de Biserica cea deplină. Îţi amintesc de celebra mănăstire Studion. Monahii l-au certat şi pe monarh, şi pe patriarh pentru căsătoria ilegală a împăratului şi toţi au considerat firesc aceasta. Nimeni nu era considerat fără păcat, infailibil, în Bizanţ, nici împăratul, nici patriarhul. Numai Papa mai târziu s-a asemănat împăraţilor idolatri şi s-a declarat pe sine infailibili
- Deci n-au fost întotdeauna lucrurile corecte în societatea Bizanţului?
- Nu, sigur că nu.
- În mănăstire însă au fost.
- Nu, nu în toate mănăstirile. Doar în mănăstirile de obşte adevărate.
- Spuneţi-mi, părinte, ce s-a întâmplat în perioada stăpânirii turceşti în relaţiile Bisericii cu societatea?
- Atunci lucrurile au fost mai clare, pentru că a revenit Biserica în atmosfera primelor veacuri, cu persecuţii şi martirii, de vreme ce ortodocşii creştini împlineau legile lui Dumnezeu, şi nu legile celor de altă credinţă, ale stăpânitorilor, ale demnitarilor societăţii, Biserica era etnarh, adică se îngrijea de popor şi de multe lucruri politice, sociale, împreună cu cele duhovniceşti.
- Ce s-a întâmplat după eliberarea de sub turci şi ce se întâmplă până astăzi?
- Din nefericire, lucrurile au fost şi sunt mai rele ca niciodată, căci Biserica a fost robită sub regi, mai ales sub cei bavarezi, Dohonos şi Amalias. Episcopul Atenei, dar şi ceilalţi episcopi erau apropiaţi ai palatului, de vreme ce împăraţii îi alegeau pe episcopi, iar cei care deveneau episcopi trebuiau să fie uneltele oarbe ale împăraţilor.
- Sfântul Sinod nu exista?
- Exista, însă asculta de ordinele celor de la palat, de cei care erau transferaţi în Sfântul Sinod prin Consiliul Regal. Acesta era neapărat prezent la toate întâlnirile Sfântului Sinod şi dacă se întâmpla să nu semneze hotărârile Sinodului, atunci acestea erau considerate de către stat nevalide.
- Au existat persecuţii deschise, oficiale ale creştinilor din Grecia sub regi?
- A existat o persecuţie înfricoşătoare împotriva monahismului, care întărea şi sprijinea credinţa celorlalţi creştini. Sub germano-bavarezi, imediat după eliberarea Greciei de sub turci, a fost o persecuţie înfricoşătoare şi nemiloasă. Scoteau pe monahi şi pe monahii din mănăstiri, îi dezbrăcau în mijlocul drumurilor, le obligau cu forţa pe monahii să se căsătorească, furau tot ceea ce aveau mai de preţ mănăstirile: îmbrăcăminte, veşminte bizantine, discuri, potire de aur şi de argint şi alte obiecte bisericeşti, şi le topeau şi le făceau steme regale şi princiare sau le vindeau europenilor, împreună cu cele mai importante, mai preţioase icoane bizantine. Au furat, au stricat, au ars, au distrus în jur de 500 de mănăstiri. Şi n-a fost numai aceasta, au făcut o mare propagandă împotriva monahismului, astfel încât să-şi piardă poporul încrederea în el şi să înceteze să se mai sprijine duhovniceşte şi ortodox pe el, aşa cum făcuseră 400 de ani sub stăpânirea turcească.
- După bavarezi, părinte, ce s-a întâmplat, s-au schimbat lucrurile?
- În mod substanţial, nu. Puterea bisericească depindea de cea politică, după sistemul legii care susţine statul, şi cei mai mulţi demnitari ai noştri au avut Biserica drept unealtă a puterii politice, a puterii de stat, după modelele idolatrice precreştine, şi Biserica noastră a devenit cu fiecare zi mai mult un serviciu de stat.
- Episcopii noştri nu au protestat?
- De multe ori am avut sau avem unele izbucniri de protest. O dată au fost unele acţiuni revoluţionare ale episcopilor împotriva unor legi ale puterii de stat în 1965, când Sfântul Sinod a ales singur, fără Consiliul Regal, noii episcopi, desconsiderând şi trecând peste hotărârile regale. Sau altă dată, în 1988, s-a stârnit împotriva guvernului un scandal iniţiat de episcopi, dar în cazul acesta nu pot să spun ce s-a întâmplat cu adevărat, căci mulţi au zis că a fost un fiasco şi că în realitate puterea politică şi-a făcut voia sa prin intervenţia episcopilor.
- In momentele critice ale statului, în cataclisme, cutremure, inundaţii -, în incendii, epidemii sau în cazul refugiaţilor din 1922, sau în cazul războiului din 1940-1944, ce s-a întâmplat?
- Atunci lucrurile au fost un pic mai corecte, mai clare. Vieţuirea ortodoxă a Bisericii s-a revigorat, Biserica se îngrijeşte în asemenea situaţii şi de nevoile duhovniceşti, dar şi de cele materiale ale mădularelor ei, se trezeşte, acţionează şi îşi asumă responsabilităţile sale. Parohiile se revigorează, revin la viaţă, laicii îşi vin oarecum în fire, preoţii se mişcă, episcopii coboară din tronurile lor şi arată interes şi compasiune. Şi, în general, viaţa bisericească prinde substanţă şi iese din şabloanele formaliste.
- Adică, în toată cealaltă vreme Biserica trăieşte ca într-o adormire?
- În cele mai multe cazuri, da. Majoritatea parohiilor şi episcopiilor sunt în nelucrare, în afară de situaţia când vreun cleric ia iniţiativa să creeze el sau să înveţe, să lumineze, să organizeze parohia sau episcopia în conformitate cu societatea Bisericii, cu vieţuirea Bisericii, însă cu siguranţă va întâmpina piedici şi va fi îndepărtat, deoarece preoţii sau episcopii nelucrători, care de obicei nu fac ni mic substanţial, îi invidiază pe cei lucrători, care reuşesc şi care au succese.
- In consecinţă, nu sunt responsabili numai oamenii politici pentru reaua situaţie a lucrurilor bisericeşti.
- Nu, desigur, dar în general supunerea Bisericii de către Stat se datorează multor oameni politici, cei care întotdeauna au vrut ca Biserica să fíe o unealtă docilă şi sluji toare a intereselor politice. Pe clerici îi vor partizani, deci activişti de partid, elemente ornamentale, în anumite slujbe, cu voci frumoase şi cu veşminte aurite, dar muţi faţă de problemele sociale. "
- Erau corecte, precum erau adevăraţi creştini ortodocşi demnitarii care urcau în scaunele puterii politice sau bisericeşti.
- Ce se petrecea atunci?
- Atunci Statul se identifica cu Biserica şi stăpânitorii politici, împăraţii, aveau locul celor şapte diaconi din Biserica Primară. Arhiereii, preoţii se îngrijeau de viaţa duhovnicească a mădularelor Bisericii, iar stăpânii politici se îngrijeau de viaţa materială a mădularelor Bisericii. Ascultând toţi voia lui Dumnezeu.
- Cine era întâiul, împăratul sau patriarhul?
- În Ortodoxie nu există mai mare sau mai mic, lucrează împreună toţi, se nevoiesc împreună, cine să slujească, cine să servească mai bine pe cei credincioşi, împlinind cuvintele lui Dumnezeu, care zice: „Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă, după cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi".
- Atunci, în Bizanţ, când greşea un cleric, îl pedepsea Biserica?
- Biserica niciodată nu a pedepsit pe nimeni. Când cineva greşeşte, păcătuieşte, acesta este un semn că în sufletul său există o boală sufletească. Biserica deci, ca un bun doctor, a dat întotdeauna păcătoşilor şi greşiţilor, clerici sau laici, leacurile trebuincioase pentru vindecarea sufletelor lor. Vindeca şi vindecă, nu pedepseşte, nici nu-i goneşte pe cei greşiţi, ci vindecă.
- Şi atunci când greşea împăratul cine-l pedepsea? Iertaţi, am zis greşit, cine îi arăta greşeala lui?
- Tot Biserica. Şi aminteşte-ţi corespondenţa între Sfântul Ambrozie, episcopul Milanului, şi împăratul Valentin al II-lea pe tema bisericii palatului. Sau de împăratul Teodosie. Atunci când împăratul Teodosie a săvârşit o crimă, Sfântul Ambrozie i-a spus cu severitate că nu este vrednic să intre în biserică sau să se împărtăşească dacă nu se va căi şi i-a amintit că „împăratul este în biserică, şi nu deasupra bisericii" . Şi împăratul s-a pocăit, a cerut mila lui Dumnezeu şi iertarea Bisericii, s-a tămăduit adică.
Dar şi Sfântul Grigorie Teologul i-a vorbit cu curaj împăratului despre anumite păcate ale lui: „Trebuie să-ţi aminteşti că eşti oaie a turmei mele" şi a încercat să-i vindece sufletul.
- Dar n-au fost toţi ca Grigorie şi Ambrozie, nu-i aşa?
- Desigur. S-au întâmplat în Bizanţ multe greşeli şi păcate, făcute şi de patriarhi, şi de împăraţi. Însă păcatele lor erau numite păcate şi erau cercetate de Biserica cea deplină. Îţi amintesc de celebra mănăstire Studion. Monahii l-au certat şi pe monarh, şi pe patriarh pentru căsătoria ilegală a împăratului şi toţi au considerat firesc aceasta. Nimeni nu era considerat fără păcat, infailibil, în Bizanţ, nici împăratul, nici patriarhul. Numai Papa mai târziu s-a asemănat împăraţilor idolatri şi s-a declarat pe sine infailibili
- Deci n-au fost întotdeauna lucrurile corecte în societatea Bizanţului?
- Nu, sigur că nu.
- În mănăstire însă au fost.
- Nu, nu în toate mănăstirile. Doar în mănăstirile de obşte adevărate.
- Spuneţi-mi, părinte, ce s-a întâmplat în perioada stăpânirii turceşti în relaţiile Bisericii cu societatea?
- Atunci lucrurile au fost mai clare, pentru că a revenit Biserica în atmosfera primelor veacuri, cu persecuţii şi martirii, de vreme ce ortodocşii creştini împlineau legile lui Dumnezeu, şi nu legile celor de altă credinţă, ale stăpânitorilor, ale demnitarilor societăţii, Biserica era etnarh, adică se îngrijea de popor şi de multe lucruri politice, sociale, împreună cu cele duhovniceşti.
- Ce s-a întâmplat după eliberarea de sub turci şi ce se întâmplă până astăzi?
- Din nefericire, lucrurile au fost şi sunt mai rele ca niciodată, căci Biserica a fost robită sub regi, mai ales sub cei bavarezi, Dohonos şi Amalias. Episcopul Atenei, dar şi ceilalţi episcopi erau apropiaţi ai palatului, de vreme ce împăraţii îi alegeau pe episcopi, iar cei care deveneau episcopi trebuiau să fie uneltele oarbe ale împăraţilor.
- Sfântul Sinod nu exista?
- Exista, însă asculta de ordinele celor de la palat, de cei care erau transferaţi în Sfântul Sinod prin Consiliul Regal. Acesta era neapărat prezent la toate întâlnirile Sfântului Sinod şi dacă se întâmpla să nu semneze hotărârile Sinodului, atunci acestea erau considerate de către stat nevalide.
- Au existat persecuţii deschise, oficiale ale creştinilor din Grecia sub regi?
- A existat o persecuţie înfricoşătoare împotriva monahismului, care întărea şi sprijinea credinţa celorlalţi creştini. Sub germano-bavarezi, imediat după eliberarea Greciei de sub turci, a fost o persecuţie înfricoşătoare şi nemiloasă. Scoteau pe monahi şi pe monahii din mănăstiri, îi dezbrăcau în mijlocul drumurilor, le obligau cu forţa pe monahii să se căsătorească, furau tot ceea ce aveau mai de preţ mănăstirile: îmbrăcăminte, veşminte bizantine, discuri, potire de aur şi de argint şi alte obiecte bisericeşti, şi le topeau şi le făceau steme regale şi princiare sau le vindeau europenilor, împreună cu cele mai importante, mai preţioase icoane bizantine. Au furat, au stricat, au ars, au distrus în jur de 500 de mănăstiri. Şi n-a fost numai aceasta, au făcut o mare propagandă împotriva monahismului, astfel încât să-şi piardă poporul încrederea în el şi să înceteze să se mai sprijine duhovniceşte şi ortodox pe el, aşa cum făcuseră 400 de ani sub stăpânirea turcească.
- După bavarezi, părinte, ce s-a întâmplat, s-au schimbat lucrurile?
- În mod substanţial, nu. Puterea bisericească depindea de cea politică, după sistemul legii care susţine statul, şi cei mai mulţi demnitari ai noştri au avut Biserica drept unealtă a puterii politice, a puterii de stat, după modelele idolatrice precreştine, şi Biserica noastră a devenit cu fiecare zi mai mult un serviciu de stat.
- Episcopii noştri nu au protestat?
- De multe ori am avut sau avem unele izbucniri de protest. O dată au fost unele acţiuni revoluţionare ale episcopilor împotriva unor legi ale puterii de stat în 1965, când Sfântul Sinod a ales singur, fără Consiliul Regal, noii episcopi, desconsiderând şi trecând peste hotărârile regale. Sau altă dată, în 1988, s-a stârnit împotriva guvernului un scandal iniţiat de episcopi, dar în cazul acesta nu pot să spun ce s-a întâmplat cu adevărat, căci mulţi au zis că a fost un fiasco şi că în realitate puterea politică şi-a făcut voia sa prin intervenţia episcopilor.
- In momentele critice ale statului, în cataclisme, cutremure, inundaţii -, în incendii, epidemii sau în cazul refugiaţilor din 1922, sau în cazul războiului din 1940-1944, ce s-a întâmplat?
- Atunci lucrurile au fost un pic mai corecte, mai clare. Vieţuirea ortodoxă a Bisericii s-a revigorat, Biserica se îngrijeşte în asemenea situaţii şi de nevoile duhovniceşti, dar şi de cele materiale ale mădularelor ei, se trezeşte, acţionează şi îşi asumă responsabilităţile sale. Parohiile se revigorează, revin la viaţă, laicii îşi vin oarecum în fire, preoţii se mişcă, episcopii coboară din tronurile lor şi arată interes şi compasiune. Şi, în general, viaţa bisericească prinde substanţă şi iese din şabloanele formaliste.
- Adică, în toată cealaltă vreme Biserica trăieşte ca într-o adormire?
- În cele mai multe cazuri, da. Majoritatea parohiilor şi episcopiilor sunt în nelucrare, în afară de situaţia când vreun cleric ia iniţiativa să creeze el sau să înveţe, să lumineze, să organizeze parohia sau episcopia în conformitate cu societatea Bisericii, cu vieţuirea Bisericii, însă cu siguranţă va întâmpina piedici şi va fi îndepărtat, deoarece preoţii sau episcopii nelucrători, care de obicei nu fac ni mic substanţial, îi invidiază pe cei lucrători, care reuşesc şi care au succese.
- In consecinţă, nu sunt responsabili numai oamenii politici pentru reaua situaţie a lucrurilor bisericeşti.
- Nu, desigur, dar în general supunerea Bisericii de către Stat se datorează multor oameni politici, cei care întotdeauna au vrut ca Biserica să fíe o unealtă docilă şi sluji toare a intereselor politice. Pe clerici îi vor partizani, deci activişti de partid, elemente ornamentale, în anumite slujbe, cu voci frumoase şi cu veşminte aurite, dar muţi faţă de problemele sociale. "
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu