EROTISMUL LUMII SAU INDRĂGOSTIREA DE LUME

Fragment din cartea
„RASPUNSURI LA INTREBARI ALE TINERILOR”

Arhimandrit Spiridonos Logothetis

Întâistătătorul Sfintei Mănăstiri a Schimbării la Faţă a Mântuitorului din Nafpaktos

"- Atunci ce înseamnă erotism sau amor?
- Să vedem ce spun despre înţelesul acestui cuvânt, ero­tism, Sfinţii Părinţi ai noştri. Eros, adică îndrăgostire, în­seamnă dragoste exagerată, dragoste poftitoare, precum zice Sf. Grigorie de Nyssa. Erotism înseamnă poftă mani­acă şi dorirea, urmărirea persoanei sau lucrului de care este îndrăgostit omul. Deci, pofta maniacă, exact „ca şi aceea pe care o are amantul pătimaş faţă de amanta lui", precum scrie Sf. Ioan Scărarul .
îndrăgostire este dorirea sau tinderea către unirea depli­nă, către identificarea deplină între omul care se îndrăgos­teşte şi cealaltă fiinţă de care este îndrăgostit, ori om, ori lucru, ori bani, ori oricare alt obiect material. Uite ce scrie Sf. Dionisie Areopagitul despre îndrăgostire: „Prin dragos­te (iubire), zice, înţelegem puterea unificatoare şi care lea­gă, ori că vorbim despre dragoste dumnezeiască, ori despre cea îngerească, ori că este raţională, mintală, ori că-i su­fletească, ori că este dragoste trupească".
- Niciodată nu mi-am închipuit că Sfinţii Părinţi ai noştri ne explică ce este dragostea.
- Şi uite că da. Despre toate ne vorbesc şi ne învaţă sfinţii ortodoxiei noastre. Aceştia ne descriu ce diferenţă există între dumnezeiasca dragoste şi dragostea păcătoasă. Ei ne învaţă deci că diavolul a încercat să creeze în sufle­tele şi trupurile clericilor şi ale laicilor, care sunt trupul Bi­sericii, dragoste păcătoasă pentru frumuseţea lumii, pentru lumea cea frumoasă. Adică poftitoare, cu o dragoste exa­gerată către lume, o dorinţă maniacă, o jinduire a lumii, o pornire către unire şi către identificarea deplină cu lumea. Dacă ar fi reuşit deplin aceasta, ar fi rezultat trei mari rele pe seama Bisericii lui Hristos: 1. Mireasa, Biserica, ar fi iu­bit în mod pătimaş pe altcineva. Adică lumea cea frumoa­să, şi nu pe Mirele său cel prea iubit, Domnul Iisus Hristos. 2. Biserica ar fi căzut în ghearele diavolului, care se as­cunde în spatele frumuseţii lumii şi care ar fi devenit cap al Bisericii în locul lui Hristos. 3. Biserica s-ar fi unit cu lumea care, chiar frumoasă cum este, este stricăcioasă, adi­că osândită către stricăciune şi moarte. Aşa ar fi fost şi Bi­serica, osândită la stricăciune şi moarte împreună cu aman­tul, cu iubitul ei - frumoasa şi pieritoarea lume.
Aceste mari trei rele ale Bisericii ar fi fost bucurie şi mulţumire, plăcere pentru diavol dacă ar fi reuşit.
- Şi ce s-a întâmplat? A eşuat?
- Aşteaptă. O să vorbim în continuare. S-a băgat deci diavolul ca să-şi realizeze marele şi greul său plan. A pus toată viclenia lui în lucrare şi a început să prezinte oameni­lor, bărbaţi, femei, copii, monahi, diaconi, preoţi, chiar şi episcopi, într-un cuvânt tuturor membrilor Bisericii, mă­dularelor Bisericii, toate frumuseţile lumii.
Ce frumoasă este această lume, ce dulce e, ce gustos este acesta, ce mulţumitor celălalt, ce plăcut, ce slăvit, ce faimos, ce strălucitor, ce folositor, ce util, ce satisfăcător, ce comod, ce odihnitor, ce asigurător, ce puternic, ce atră­gător, ce îmbătător, ce desfătător, ce moale, ce proaspăt, ce curat, ce autentic. Să nu-mi spuneţi că nu aţi auzit cuvin­tele astea aici, în reclame, la televizor, la radio, chiar şi în­tre noi.
- Numai o dată sau de două ori? În fiecare zi, la fiecare oră, asta zic toate reclamele.
- Aşa deci, a încercat cu toate acestea diavolul să ne în­şele pe noi, mădularele Bisericii - clerici şi laici - şi să ne facă să ne îndrăgostim de lume. Din nefericire, a reuşit să-i convingă pe mulţi şi pe multe, care au căzut victime în această capcană a măştii diavolului. Şi au iubit în mod exa­gerat lumea, s-au îndrăgostit de ea. Şi s-au îndrăgostit cu patimă, au primit această dragoste şi trupeşte, şi sufleteşte. Şi s-au unit cu ea, s-au identificat cu ea. Şi au părăsit pe iu­bitul lor, pe adevăratul şi veşnicul Dumnezeu, pe Domnul Iisus Hristos, de dragul lumii celei mincinoase şi trecătoare.
S-au îndrăgostit de lume şi au adorat-o, şi nu au vrut să se mai despartă de ea nici o secundă. Au făcut pasiune pentru oameni sau animale şi s-au închinat lor robeşte, şi au început să le îmbrăţişeze şi să le sărute ca îndrăgostiţii.
- Mi-aţi amintit o imagine pe care am văzut-o odată. Un avar care avea bani de aur şi îi săruta cu dragoste amoroasă chiar, ca de îndrăgostit, nu, cu o poftă amoroasă.
- Exact. Asta au făcut şi fac oamenii pătimaşi. Adoră lumea şi lucrurile lumeşti ca pe Dumnezeu. Şi precum spu­ne Sfânta Scriptură: „Şi au schimbat slava lui Dumnezeu celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios, şi al păsărilor, şi al celor cu patru picioare, şi al tâ­râtoarelor. De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei după pof­tele inimii lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii în locul Făcătorului care este binecuvântat în veci. Amin!"
S-au îndrăgostit de zidire, şi nu de Ziditor, de lume, şi nu de Creator, şi s-au grăbit să se lege, să se identifice cu iubita lume, bărbaţi, femei, copii, din păcate. S-au grăbit să se identifice, să se unească cu materia, cu stricăciunea, cu lu­crul pieritor, cu lucrul trecător. Şi, murind această lume, mor şi ei împreună cu ea. Şi, stingându-se lumea, se sting şi ei împreună cu ea. Şi, precum se pierde lumea, se pierd şi ei împreună cu ea.
- Se pierd sufletele lor pentru totdeauna?
- Se pierd şi trupurile şi mor înainte de vreme. Şi în timp ce mor îi răpeşte diavolul, îi foloseşte, îi face unelte ale sale. Pe cine? Pe cei înainte îndrăgostiţi de Hristos, pe cei uniţi cu Hristos, pe cei sfinţiţi, pe cei luminaţi, pe cei curăţiţi, pe cei schimbaţi, pe cei mântuiţi, pe cei îndumnezeiţi, pe cei „aleşi" din Biserică, pe cei aflaţi în Biserică şi pe cei în Hristos. Pe cei care erau mai înainte adevărate şi autentice mădulare ale trupului Bisericii."