PRECUM A FĂCUT MONAHUL HRISTOS

Fragment din cartea
„RASPUNSURI LA INTREBARI ALE TINERILOR”
Arhimandrit Spiridonos Logothetis
Întâistătătorul Sfintei Mănăstiri a Schimbării la Faţă a Mântuitorului din Nafpaktos

"- Părinte, spuneţi-mi, vă rog, cât mai clar cu putinţă, în ce fel a fost model Hristos faţă de lume şi de cele lumeşti? Şi totodată ce poziţie are monahismul faţă de lume şi de cele lumeşti. Cum trăiesc monahii această poziţie, acest rol al lor?
- Da, copile. Monahul Iisus Hristos este modelul de urmat pentru toţi monahii. Pentru totdeauna, fiecare loc şi fiecare consideraţie, fiecare cuvânt şi învăţătură, fiecare faptă şi lucrare pe care o făcut-o şi o învaţă în legătură cu lumea este lege de netrecut pentru toţi monahii şi toţi se străduiesc să se asemene primului şi desăvârşitului monah, începătorului şi stareţului lor, Domnul Iisus Hristos, şi toţi se străduiesc să dobândească, să întrupeze învăţăturile Lui, să le împlinească, fiind învăţături care privesc viaţa mo­nastică desăvârşită, fericită.

În principiu, putem să spunem că Hristos a iubit lumea, a iubit-o însă ca un părinte, precum Duhul Sfânt, Sfânta Treime, Dumnezeu. Sfânta Scriptură ne învaţă în mod foarte clar că Dumnezeu a iubit lumea: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veş­nică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea".

Precum iubeşte Tatăl lumea, aşa a iubit-o şi Fiul, Dom­nul nostru Iisus Hristos. Şi, dacă s-a găsit ca om în lume, s-a găsit din dragoste, şi câtă vreme a trăit ca om între oa­meni, în lume, a iubit lumea, i-a iubit pe oameni, a iubit natura, a iubit întreaga zidire.

- Şi în orice caz, de vreme ce aceasta este poziţia gene­rală a monahului Iisus Hristos vizavi de lume, aceasta este şi poziţia generală a monahismului, nu-i aşa?
- Desigur. Precum zici, monahii iubesc întreaga lume, pe oameni, natura, păsările, animalele, plantele, roadele pământului, frumuseţea, înţelepciunea, cunoaşterea, iubesc întreaga lume precum Hristos. Acest cuvânt, „precum Hristos", este foarte important, căci ne arată modul în care iubesc monahii lumea. Iubirea lui Hristos şi a monahilor pentru lume este o iubire model, arhetipală, nu este o iubire lumească obişnuită, este o iubire dumnezeiască, curată, neîntinată, o iubire desăvârşită, fără patimă şi slăbiciune, fără legături şi erotism, fără dependenţe şi înrobiri.
Hristos a iubit lumea. Nu s-a îndrăgostit de lume, nu s-a îndrăgostit cu patima plăcerii trupeşti de femei sau de bărbaţi, nu s-a îndrăgostit cu patima lăcomiei de mâncare, nu s-a îndrăgostit cu patimă de bani, nu s-a îndrăgostit cu patimă de putere. Hristos nu s-a îndrăgostit niciodată de ceva anume din lume, în timp ce le-a iubit pe toate. Hristos a fost curat şi a avut o dragoste curată, dumnezeiască pentru întreaga lume.

Exact aşa şi monahii adevăraţi, iubesc lumea, dar o iu­besc liber, curat. Nu iubesc pătimaş, bolnăvicios, păcătos, nu se îndrăgostesc, să zicem aşa, adevăraţii monahi de ni­mic din lume sau de cele lumeşti, deşi iubesc întreaga lu­me precum monahul Hristos. Ai înţeles?
- Desigur!
- Spune-mi ce-ai înţeles.
- Păi, precum Hristos, aşa şi monahii nu se îndrăgostesc cu patima plăcerii trupeşti de femei sau de bărbaţi, iubesc însă femeile şi bărbaţii. Nu se îndrăgostesc de mâncăruri cu patima lăcomiei, însă mănâncă şi mulţumesc lui Dum­nezeu. Nu se îndrăgostesc de ban cu patima iubirii de ar­ginţi, deşi îl folosesc la nevoile lor. Nu se îndrăgostesc de putere cu patima iubirii de cinste, iubirii de slavă sau cu patima slavei deşarte, deşi fiecare monah în mănăstire stă­pâneşte slujirea sa.
- Corect, bravo! Adevăraţii monahi, copile, nu se îndră­gostesc de nimic, în timp ce le iubesc pe toate, precum mo­nahul Hristos.

Adevăraţii monahi au iubit şi folosesc lumea, însă nu au făcut abuz de nimic, precum Hristos. Adevăraţii monahi au iubit şi au rânduit oameni, animale, plante, natură, dar nicio­dată n-au tiranizat pe nici unul şi pe nimic. Precum şi Hristos.
Adevăraţii monahi au iubit şi au slujit lumea, însă nu s-au aplecat robeşte, nu şi-au plecat în mod robit capul faţă de lume. Aşa precum Hristos.

Adevăraţii monahi au iubit şi au încercat şi încearcă să sfinţească lumea, însă nu s-au legat prin participare la pă­catele ei. Aşa precum Hristos.
Şi, precum Hristos a vrut şi a arătat mântuirea lumii, aşa şi adevăraţii monahi vor şi arată, în raport cu puterile lor, mântuirea lumii.
Hristos a iubit lumea, însă nu a iubit păcatul, nici nu a slujit păcatul: „Este oare Hristos slujitor al păcatului? Nici­decum!" De vreme ce în altă parte însuşi Hristos a zis evreilor: „Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?"2 Monahul iubeşte lumea, însă urăşte păcatul şi se luptă să trăiască de­parte de păcatul lumii.
- Pe păcătoşi însă desigur că i-a iubit Hristos.
- Adevărat. Iisus Hristos i-a iubit pe păcătoşi, însă nici­odată nu a participat la păcat împreună cu ei, nici măcar nu a călcat piciorul lui în locurile lor, în tavernele lor, în locu­rile lor de pierzare, ca să-i salveze din păcat sau în locurile de desfrânare. I-a chemat pe păcătoşi să iasă din păcat şi din sălaşurile lor păcătoase, să se pocăiască şi să I se apro­pie apoi.
- Şi de aceea oare, mă întreb, părinte, nu merg monahii în discoteci, în taverne, ca să-i salveze pe păcătoşi?

- Tocmai de aceea. Şi monahii, precum Hristos, mona­hii tuturor timpurilor i-au iubit pe păcătoşi, dar nu merg aproape de ei, nu-i însoţesc la păcat, nici în desfrânările şi în dezmăţurile lor, sub pretextul că-i salvează pe păcătoşii de acolo. Fug departe de aceste locuri monahii. Precum şi Domnul Iisus Hristos s-a ţinut departe de ei. Ii cheamă însă pe cei păcătoşi să iasă din păcatele lor şi din sălaşurile lor păcătoase, să se pocăiască şi să viziteze mănăstirile, pe monahi, să se spovedească acolo, să se roage şi, de ce nu, să trăiască împreună cu ei viaţa cea monastică.

Iubire pentru păcătoşi nu înseamnă acceptarea faptelor lor păcătoase. Iubire pentru cei păcătoşi nu înseamnă com­panie în locurile de distracţie şi în baruri, înfăptuirea orică­rui fel de păcat, de crimă, de ucidere, de desfrânare, de be­ţie, de minciună, de bârfă şi altele. Iubire către păcătoşi în­seamnă rugăciune pentru aceştia, orice încercare cu putinţă pentru mântuirea lor.
- Adică, într-un cuvânt, ceea ce a făcut monahul Hristos, acelaşi lucru îl face şi monahismul ortodox din toate veacurile, se roagă pentru păcătoşi şi face orice este cu pu­tinţă pentru a-i salva, a-i mântui. Aşa este?
- Aşa, copile. Monahul ortodox a iubit oamenii lumii, dar nu a iubit modul lor de viaţă, cum fac oamenii cei pă­cătoşi. Pentru că păcătoşii, care au crezut în păcat, L-au pă­răsit pe Dumnezeu, L-au izgonit din viaţa lor. Şi în timp ce ar fi trebuit să dea lui Dumnezeu locul cel dintâi în viaţa lor, din nefericire, îi dau locul cel din urmă. Pentru aceea şi Hristos a trăit o altă viaţă, unde voia lui Dumnezeu era alfa şi omega vieţii Lui.
Odată, când fusese vorba despre mâncarea Lui, a zis ucenicilor să nu se mai neliniştească, căci „mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui". Şi în alt loc: „Nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis".
Din nefericire, oamenii păcătoşi nu se gândesc şi nu tră­iesc aşa. Îi preocupă voia lor, şi nu voia lui Dumnezeu, îi preocupă voia celorlalţi oameni, voia sau părerea lumii, ce va zice lumea, şi nu ce va zice Dumnezeu. De aceea Hristos n-a fost de acord cu această viaţă şi mentalitate lumeas­că şi şi-a delimitat viaţa Lui de viaţa celorlalţi.
- Din câte ştiu, părinte, şi din câte am citit, şi monahii vor şi fac aceleaşi lucruri precum Hristos, îi preocupă ce vrea Dumnezeu, şi nu lumea, vor ca Dumnezeu să fie cel mai important lucru în viaţa lor, îşi neagă voinţa lor atunci când intră în conflict cu voia lui Dumnezeu.
- Exact. Şi spun împreună cu Hristos în orice cerere a lor: „însă nu precum vreau eu, ci precum vrei Tu".
Uite de ce monahii se departajează de viaţa lumească şi de mentalitatea lumească, şi fug din oraşe, din sate, şi-şi construiesc satele lor, numite mănăstiri. Încearcă să aibă independenţă în orice privinţă, cât le este cu putinţă, ca să nu vină în legătură cu lumea care nu-L are pe Dumnezeu drept primă dorire. De exemplu, îşi fac singuri pâine, îşi cultivă pământurile cu legume, îşi cos hainele singuri, îşi fac toate treburile pe care le pot face singuri, şi tâmplărie, şi instalaţie, şi partea electrică, şi mecanică.
- Adică fac toate muncile pe care le fac oamenii lumeşti.
- Da, fac muncile celor lumeşti, însă nu în mod lumesc, nu pentru voia lor, ci pentru voia lui Dumnezeu, nu pentru ce va zice lumea, ci pentru ce va zice Dumnezeu, nu pentru ce va zice preşedintele sau şeful de partid, ci pentru ceea ce învaţă Dumnezeu.
Mănâncă şi monahii, beau şi monahii, se îmbracă şi ei, folosesc şi ei banii, însă nu conform cu mentalitatea lumii, ci conform cu voia lui Dumnezeu.
Şi zic împreună cu Apostolul Pavel: „Şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem".
Viaţa monahicească are ca început, şi sfârşit, şi mijloc, şi conţinut, şi toate ale ei pe Dumnezeu. Aşa este viaţa lu­mească? Răspunde!
- Nu, cu siguranţă.
- Deci această viaţă lumească o neagă monahii. Neagă o viaţă fără Dumnezeu, şi cer şi caută o viaţă cu Dumne­zeu. Chiar şi în lucrurile mărunte, pentru că în „toate şi întru toţi [este] Hristos".
- În consecinţă, acesta este răspunsul şi la întrebarea de ce monahii fug de lume.
- Da, şi dacă te va întreba cineva mâine de ce fug mo­nahii departe de lume, acestea să le zici. Uite de ce fug monahii de lume, fug de cei lumeşti, de lucrurile cele lu­meşti, de viaţa cea lumească, şi îşi construiesc şi trăiesc viaţa lor în Hristos, şi-i cheamă şi pe ceilalţi oameni să tră­iască o astfel de viaţă în Hristos, în care Hristos este înce­putul şi sfârşitul, alfa şi omega. Şi toţi să trăiască o viaţă aproape de Hristos, pentru Hristos şi cu Hristos.
Aceasta, iubitul meu, este diferenţa dintre noi şi lume. Aceasta este legătura noastră cu lumea. Noi, monahii, iu­bim lumea, însă nu o urmăm în greşeala ei, căci greşelile ei o distrug şi nu vrem să ne distrugem împreună cu ea. Lu­mea se sinucide. Noi nu vrem să ne sinucidem împreună cu ea.
Ai văzut ce zic unii părinţi copiilor lor: „Copile, nu te uita ce face altul. Dacă cineva merge să se înece, vei merge oare şi tu?" Ei, aşa ne zicem şi noi, monahii, nouă înşine. Şi nu merg monahii împreună cu lumea, pentru că lumea merge să se înece, este condusă neîntrerupt către autodis­trugere, şi materială, şi duhovnicească.
Dimpotrivă, monahismul încearcă să ţină lumea, s-o păs­treze, s-o ferească de autodistrugere. Şi cu rugăciunea mo­nahilor, şi cu învăţătura monahilor, şi mai ales cu exemplul cel sfânt al sfinţilor monahi încearcă să salveze lumea. "