Fragmente din cartea„RASPUNSURI LA INTREBARI ALE TINERILOR” Arhimandrit Spiridonos Logothetis
Întâistătătorul Sfintei Mănăstiri a Schimbării la Faţă a Mântuitorului din Nafpaktos
Meşteşugul diavolului
"A sunat telefonul din biroul meu şi am fost anunţat că în arhondaricul mănăstirii a venit şi mă aşteaptă tânărul meu interlocutor. Atunci mi-am amintit că i-am promis să-i vorbesc despre tema secularizării Bisericii, pentru că am văzut deja la ultima noastră întâlnire că îl interesa foarte mult această temă şi am presupus că aşteaptă întâlnirea noastră cu acelaşi interes. Am lăsat toate celelalte treburi şi m-am dus în arhondaric. Din prima căutătură am înţeles că nu greşisem. Din modul în care mă privea şi m-a salutat am înţeles neliniştea lui, ca nu cumva să mă fi răzgândit asupra subiectului care-1 ardea.
- Deci, părinte, vom discuta tema pe care mi-aţi promis-o?
- Adică?
- Mi-aţi promis, părinte, că o să vă referiţi la secularizarea Bisericii. Sper că nu vă retrageţi promisiunea.
- De ce ţi-e teamă că mi-o voi retrage?
- E, pentru că tema asta este arzătoare şi prea îndrăzneaţă, şi am zis ca nu cumva să...
Am râs.
- Nu te teme, n-o să-mi retrag promisiunea. Temele arzătoare, acide şi îndrăzneţe şi problemele Bisericii trebuie să avem curajul să le privim direct în faţă, ca să le găsim rezolvarea, pe baza îndrumărilor ortodoxiei noastre.
- Deci? S-a secularizat Biserica Ortodoxă? Da sau nu? Pentru că aud pe foarte mulţi spunând că este deja secularizată.
- Ascultă, copile, am zis şi altă dată că diavolul urmăreşte să ridice sus pe cele pe care Dumnezeu le-a destinat să fie jos şi pe cele pe care Dumnezeu le-a destinat să fie sus încearcă diavolul să le coboare, să facă adică susul jos şi josul sus, sau, cum zicem noi, toate cu josu-n sus, ca acest întreg univers minunat să devină un haos. Astfel încearcă să încurce lucrurile şi în ceea ce priveşte legăturile Bisericii cu lumea.
Cunoştea şi cunoaşte diavolul că Biserica este un trup ale cărui mădulare suntem noi, toţi creştinii, şi al cărui cap este Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, dar niciodată n-a vrut diavolul ca lucrurile să rămână aşa, pentru că nu se linişteşte atâta vreme cât capul Bisericii noastre este Domnul nostru Iisus Hristos. Şi ce putea să facă? Să taie acest sfânt cap nu poate, nu are puteri şi nu are arme care să poată tăia dumnezeiescul cap al Bisericii, pe Iisus Hristos. Poate însă să facă altceva, să spintece trupul Bisericii, să-l bucăţească, să-l facă fărâme, să-l facă să se rupă singur în bucăţi, să se despartă de dumnezeiescul său cap.
- Asta, desigur, se referă la trupurile duhovniceşti, precum este Biserica, dar nu şi la trupurile materiale.
-Ce?
- Uite, să se despartă trupul omenesc de capul lui.
- De ce nu poate să se decapiteze? Poate, este cu putinţă! Căci poate trupul cu mâinile numai să ia un cuţit tăios şi să se sinucidă, tăind gâtul, precum mulţi oameni au sfârşit în acest chip groaznic de sinucidere.
- Da, aveţi dreptate.
- Aşa poate să se întâmple şi cu Biserica. Putem noi, care suntem trupul Bisericii, noi oamenii, clerici sau laici, să ne despărţim de sfântul nostru cap, care este Domnul nostru Iisus Hristos.
- Da, dar asta nu e uşor.
- Cu siguranţă. Nu este o muncă uşoară pentru diavol. De aceea s-a gândit: ca să se petreacă aceasta, trebuia întâi să găsească ceva care să forţeze Biserica să se rupă de capul său. Dar Biserica iubea dintotdeauna cu mare dragoste, cu o dumnezeiască dragoste sfântul ei cap, pe Domnul Iisus Hristos. Cum era cu putinţă să se oprească de a-l iubi pe Hristos?
S-a gândit diavolul, s-a răzgândit şi a zis: „Trebuie să fac exact ca atunci când despart femeia de bărbat, de iubitul său bărbat. Aşa cum găsesc un tânăr frumos şi îl bag în faţă, în atenţia femeii căsătorite, care o atrage, o seduce şi o fură de la bărbatul ei, aşa voi face şi acum. Voi găsi o fiinţă frumoasă pe care s-o bag înaintea ochilor Bisericii, ca s-o fac să se îndrăgostească şi să se depărteze de Iisus Hristos". Şi cine oare ar fi putut să joace mai bine acest rol al frumosului amorez?
A căutat, a căutat şi a găsit. Pe cineva pe care deja îl îngrijea, şi îl iubea, şi îl păzea Biserica. Acel cineva era lumea cea frumoasă. Lumea care foarte uşor putea deveni o cursă bună pentru Biserică. Această lume frumoasă putea să devină o mască, o faţă pentru diavol.
S-a ascuns deci diavolul în spatele frumuseţii lumii şi şi-a pus în aplicare planul.
S-a ascuns în spatele frumuseţilor materiale şi a dulceţilor lumii şi a încercat să facă trupul Bisericii, pe noi, cler şi popor, să iubim pătimaş, adică să ne amorezăm de frumuseţea lumii, de frumuseţile materiale şi dulceţile ei.
Dar cum e cu putinţă să se îndrăgostească adică de lume. Amorul (erotas) este, cred, ceva care se referă numai la legăturile dintre oameni.
- Da, aşa este, dar nu numai. Pentru că erotism sau amor poate să aibă omul şi pentru obiecte neînsufleţite, şi pentru lucruri."
"A sunat telefonul din biroul meu şi am fost anunţat că în arhondaricul mănăstirii a venit şi mă aşteaptă tânărul meu interlocutor. Atunci mi-am amintit că i-am promis să-i vorbesc despre tema secularizării Bisericii, pentru că am văzut deja la ultima noastră întâlnire că îl interesa foarte mult această temă şi am presupus că aşteaptă întâlnirea noastră cu acelaşi interes. Am lăsat toate celelalte treburi şi m-am dus în arhondaric. Din prima căutătură am înţeles că nu greşisem. Din modul în care mă privea şi m-a salutat am înţeles neliniştea lui, ca nu cumva să mă fi răzgândit asupra subiectului care-1 ardea.
- Deci, părinte, vom discuta tema pe care mi-aţi promis-o?
- Adică?
- Mi-aţi promis, părinte, că o să vă referiţi la secularizarea Bisericii. Sper că nu vă retrageţi promisiunea.
- De ce ţi-e teamă că mi-o voi retrage?
- E, pentru că tema asta este arzătoare şi prea îndrăzneaţă, şi am zis ca nu cumva să...
Am râs.
- Nu te teme, n-o să-mi retrag promisiunea. Temele arzătoare, acide şi îndrăzneţe şi problemele Bisericii trebuie să avem curajul să le privim direct în faţă, ca să le găsim rezolvarea, pe baza îndrumărilor ortodoxiei noastre.
- Deci? S-a secularizat Biserica Ortodoxă? Da sau nu? Pentru că aud pe foarte mulţi spunând că este deja secularizată.
- Ascultă, copile, am zis şi altă dată că diavolul urmăreşte să ridice sus pe cele pe care Dumnezeu le-a destinat să fie jos şi pe cele pe care Dumnezeu le-a destinat să fie sus încearcă diavolul să le coboare, să facă adică susul jos şi josul sus, sau, cum zicem noi, toate cu josu-n sus, ca acest întreg univers minunat să devină un haos. Astfel încearcă să încurce lucrurile şi în ceea ce priveşte legăturile Bisericii cu lumea.
Cunoştea şi cunoaşte diavolul că Biserica este un trup ale cărui mădulare suntem noi, toţi creştinii, şi al cărui cap este Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, dar niciodată n-a vrut diavolul ca lucrurile să rămână aşa, pentru că nu se linişteşte atâta vreme cât capul Bisericii noastre este Domnul nostru Iisus Hristos. Şi ce putea să facă? Să taie acest sfânt cap nu poate, nu are puteri şi nu are arme care să poată tăia dumnezeiescul cap al Bisericii, pe Iisus Hristos. Poate însă să facă altceva, să spintece trupul Bisericii, să-l bucăţească, să-l facă fărâme, să-l facă să se rupă singur în bucăţi, să se despartă de dumnezeiescul său cap.
- Asta, desigur, se referă la trupurile duhovniceşti, precum este Biserica, dar nu şi la trupurile materiale.
-Ce?
- Uite, să se despartă trupul omenesc de capul lui.
- De ce nu poate să se decapiteze? Poate, este cu putinţă! Căci poate trupul cu mâinile numai să ia un cuţit tăios şi să se sinucidă, tăind gâtul, precum mulţi oameni au sfârşit în acest chip groaznic de sinucidere.
- Da, aveţi dreptate.
- Aşa poate să se întâmple şi cu Biserica. Putem noi, care suntem trupul Bisericii, noi oamenii, clerici sau laici, să ne despărţim de sfântul nostru cap, care este Domnul nostru Iisus Hristos.
- Da, dar asta nu e uşor.
- Cu siguranţă. Nu este o muncă uşoară pentru diavol. De aceea s-a gândit: ca să se petreacă aceasta, trebuia întâi să găsească ceva care să forţeze Biserica să se rupă de capul său. Dar Biserica iubea dintotdeauna cu mare dragoste, cu o dumnezeiască dragoste sfântul ei cap, pe Domnul Iisus Hristos. Cum era cu putinţă să se oprească de a-l iubi pe Hristos?
S-a gândit diavolul, s-a răzgândit şi a zis: „Trebuie să fac exact ca atunci când despart femeia de bărbat, de iubitul său bărbat. Aşa cum găsesc un tânăr frumos şi îl bag în faţă, în atenţia femeii căsătorite, care o atrage, o seduce şi o fură de la bărbatul ei, aşa voi face şi acum. Voi găsi o fiinţă frumoasă pe care s-o bag înaintea ochilor Bisericii, ca s-o fac să se îndrăgostească şi să se depărteze de Iisus Hristos". Şi cine oare ar fi putut să joace mai bine acest rol al frumosului amorez?
A căutat, a căutat şi a găsit. Pe cineva pe care deja îl îngrijea, şi îl iubea, şi îl păzea Biserica. Acel cineva era lumea cea frumoasă. Lumea care foarte uşor putea deveni o cursă bună pentru Biserică. Această lume frumoasă putea să devină o mască, o faţă pentru diavol.
S-a ascuns deci diavolul în spatele frumuseţii lumii şi şi-a pus în aplicare planul.
S-a ascuns în spatele frumuseţilor materiale şi a dulceţilor lumii şi a încercat să facă trupul Bisericii, pe noi, cler şi popor, să iubim pătimaş, adică să ne amorezăm de frumuseţea lumii, de frumuseţile materiale şi dulceţile ei.
Dar cum e cu putinţă să se îndrăgostească adică de lume. Amorul (erotas) este, cred, ceva care se referă numai la legăturile dintre oameni.
- Da, aşa este, dar nu numai. Pentru că erotism sau amor poate să aibă omul şi pentru obiecte neînsufleţite, şi pentru lucruri."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu